Povestea Pânzarului Moldovenesc este un exemplu elocvent de drum pavat cu bune intenţii care duce fix spre… infernul proastei administraţii publice. Reconstruirea corăbiei din timpul lui Ştefan cel Mare nu a fost nici simplă, nici ieftină. Ideea, în sine, este şi astăzi una ce merită atenţie. Amintiţi-vă de unele dintre ambarcaţiunile de inspiraţie „istorică” pe care le putem găsi, ca emblemă, în multe dintre oraşele-port ale lumii. Cam asta a fost ideea şi cu Pânzarul Moldovenesc: să fie ca un fel de simbol al Galaţiului, dar nu unul de pus „în vitrină”, ci o navă vie, cu care grupurile de turişti să se poată plimba pe Dunăre, să reprezinte oraşul în acţiuni culturale, să fie, cumva, la nivel simbolic, „nava amiral” a Galaţiului.
Din păcate, „armatorul” navei, respectiv CJ Galaţi, deşi a scos din buzunarul public vreun milion de lei, pare a fi considerat Pânzarul Moldovenesc un fel de butaforie de lux, cu nimic mai valoroasă decât încropelile de placaj de la „jocurile marinăreşti” de Ziua Marinei. Asta deşi, dincolo de aspectul „arhaic”, la interior Pânzarul era comparabil, ca dotări tehnice, cu un veritabil iaht! Numai că, pentru a avea grijă de o asemenea navă, era nevoie şi de un echipaj, plus toate cheltuielile de întreţinere. Sunt aspecte pe care, aparent cel puţin, „cârmacii” din CJ Galaţi par a nu le fi luat în calcul în 2004, în „Anul Ştefanian”, când Pânzarul a fost lansat cu mult tam-tam la apă. Odată momentul mediatic consumat, nu s-a priceput nimeni să facă ceva util cu Pânzarul, iar nava şi-a început, încet, dar sigur, drumul spre pieire. Pânzarul, pasat până la urmă Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, a ajuns să fie privit mai degrabă ca un fel de excentricitate şi mai puţin ca un bun ce poate fi folosit pentru promovarea culturală sau turistică a Galaţiului.
Cu excepţia câtorva plimbări de protocol, Pânzarul n-a văzut la bord picior de turist şi chit că, la probele pe Marea Neagră, a fost capabil să înfrunte şi o furtună puternică, a tot fost zvârlit dintr-un colţ în altul al portului Galaţi, fără echipaj, fără o minimă mentenanţă. A fost doar o chestiune de timp pentru ca Pânzarul să se transforme într-o epavă autentică - mai întâi cocoţată pe un postament, pe Faleză, apoi părăsită de-a dreptul, cu anii, într-un loc mai ferit de ochii lumii din Şantierul Naval.
Pânzarul a devenit un fel de „schelet din dulap” de care nici CJ, nici Centrul Cultural nu ştiu cum să scape. L-ar da cu totul la gunoi, dar nava „e pe inventar” şi nimeni nu vrea să răspundă de ce s-a ales praful de ea. Acum vreo cinci ani, nava a fost pasată unui ONG obscur - „Asociaţia Institutul Dezvoltării Durabile a Dunării” - să se ocupe el de „recondiţionarea” pânzarului. În fapt, administraţia judeţeană a pasat nava într-o curte străină, poate, poate, o uita lumea de el. Culmea, uite că nu a uitat, pentru că, săracul Pânzar, cu tot destinul tragic pe care l-a avut, a devenit, paradoxal, unul dintre „brandurile” uşor recognoscibile ale Galaţiului. Ce-i drept, acum, în starea care este, e doar simbolul unei administraţii pe cât de grandomane, pe atât de găunoase, care a dus judeţul Galaţi în derivă economică şi socială. Ar trebui să expunem epava Pânzarului în faţa fiecărei instituţii publice pline de „cârmaci” de partid şi să o ridicăm de acolo doar când vom avea şi infrastructură, şi cultură, şi planuri de investiţii, şi locuri de muncă, şi – de ce nu – măcar o ambarcaţiune care să facă, pentru cei care vizitează Galaţiul, plimbări de agrement pe Dunăre. Dar, tare ne e că vom aştepta mult şi bine…
