Cine aştepta schimbarea clasei politice cu speranţa că primenirea pionierească are să stârpească elefanţii balerini din magazinul cu porţelanuri mioritice are îndeajuns de multe motive să îşi scrijelească venele de la încheieturi cu o lamă Sputnik ruginită. Schimbul s-a făcut deja, iar lupii tineri urlă a pustiu prin parlament, prin agenţii... ce mai, prin toate structurile ţărişoarei ăsteia.
Drama e că foştii lipitori de afişe şi ştergători de bocanci de mamut politic sunt chiar mai vizibili şi mai vocali acum decât maeştrii lor, iar lucrurile pe care le spun şi pe care le fac produc deja efecte.
Dacă vorbim despre Ridzi, Boureanu, Ponta, Birchall, Elena Băsescu, Cristian Adomniţei (lista poate continua cu zeci de nume) vorbim deja despre oameni care iau decizii în numele nostru, dar şi care s-au evidenţiat încă de acum câţiva ani călcând în blidele democraţiei româneşti. Nu mai are sens să discutăm despre derapajele lor verbale sau chiar legale, pentru că acestea sunt subiecte binecunoscute de către orice cetăţean al României.
Subiectul discuţiei ar fi acela că peste câţiva ani, oamenii despre care vorbeam mai sus au să capete puteri depline, iar în loc de inovaţie politică şi de atitudine democratică vom fi forţaţi să asistam din nou din postura de electori, băgaţi în seamă o dată la patru ani, la aceleaşi spectacole interminabile de demagogie şi nesimţire politică pe care le suportăm de la Revoluţie încoace.
Nu putem da vina pe faptul că acea cravată roşie de pionier sau chiar uniforma portocalie de şoim al patriei au contribuit la spălarea creieraşelor tinerelor vlăstare politice. Nu mentalitatea comunistă e cea injectată în fiinţa lor, ci cea democratică post-decembristă.
Mai mult decât cele învăţate de tinerii politicieni din vremea în care făceau mustăţi panourilor electorale adverse şi sperau în victoria politică a maeştrilor, mânjiţi cu aracet între degete, se remarcă şi propriul aport: un amalgam de fiţe, nevroză şi superioritate nejustificată.
Sper să n-am întocmai dreptate, însă după cum stau lucrurile acum nu ne mai rămâne decât să cerem o prelungire cu încă 20 de ani pentru însănătoşirea la cap a clasei politice, dar nici atunci nu vom avea o garanţie clară că lucrurile au să stea diferit.
La o adică, 20 de ani nu înseamnă în capetele oamenilor ăstora decât patru mandate... Mare scofală!
