Articolul publicat marţi de "Viaţa liberă", „Grad de încredere limitat” pentru Universitatea „Danubius”, legat de gradul de încredere limitat obţinut de „Danubius” din partea Agenţiei Române pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) a scormonit adânc orgoliile universitare. Mai mult decât aş fi crezut, poate chiar mai mult decât ar fi fost cazul.
De obicei, nu scriu editoriale (o fac mai mult din obligaţie şi ca exerciţiu), dar de data aceasta simt nevoia să îmi exprim un punct de vedere. Atenţie, nu sunt justificări, nu e cazul, sunt doar câteva opinii menite a lămuri puţin contextul şi situaţia.
În primul rând, nu „Viaţa liberă” a acordat gradul de încredere limitat Universităţii „Danubius”. Dimpotrivă, colecţia de articole din ziarul nostru despre această instituţie e o mărturie a faptului că, de-a lungul timpului, i-am acordat „grad de încredere foarte ridicat”.
Gradul de încredere limitat l-a acordat ARACIS, care, până la proba contrarie, rămâne o instituţie independentă şi imparţială. Noi nu am făcut altceva decât să facem publică informaţia, considerând-o de larg interes (dovadă că pe site-ul „Vieţii libere” a fost a doua ştire ca număr de accesări şi cea mai comentată dintre toate), o informaţie care era deja publică pe site-ul ARACIS de vreo două săptămâni. Iar aici îmi recunosc lipsa de profesionalism: pentru faptul că am văzut-o atât de târziu şi, în consecinţă, am „decalat” data publicării articolului.
Iar cei de la „Danubius” au părut mai degrabă deranjaţi de apariţia textului în ziar decât de verdictul propriu-zis al ARACIS. Mărturisesc că, personal, am fost surprins de decizia acestei instituţii, mă aşteptam să ofere cel puţin „încredere” universităţii particulare gălăţene.
De asemenea, mărturisesc că am avut şi o suspiciune legată de data la care ARACIS a decis să facă public acest calificativ, adică în perioada înscrierilor la facultate. Nu ştiu dacă e lipsă de tact, interes ascuns sau pur şi simplu coincidenţă (personal, nu prea cred în coincidenţe).
Tocmai de aceea i-am cerut un punct de vedere rectorului Benone Puşcă. Care, dincolo de frazele citate în textul de ieri, a preferat să amâne unele răspunsuri. E o alegere pe care i-am respectat-o.
Dar probabil că nimic nu a inflamat mai mult spiritele decât ultima frază din articol, în care se spunea că rivala locală, „Dunărea de Jos”, a obţinut de la ARACIS „grad de încredere ridicat”, calificativ maxim. Din nou, nu e vorba despre justificări, însă orice jurnalist poate confirma că este o informaţie de fundal care nu trebuia să lipsească din text.
Am fost acuzaţi că suntem cumpăraţi, ca să amintim doar cea mai dulce expresie dintre cele folosite. Poate nu vă aşteptaţi, dar ne bucurăm că am fost acuzaţi şi de cei de la „Danubius”. După ce, în „cazul Chifan”, relatat pe pagini întregi în mai multe ediţii, am fost acuzaţi de „Dunărea de Jos” că suntem părtinitori, că ţinem cu universitatea privată din Galaţi. E bine când te acuză toţi.
Dar, din păcate, asta e lumea universitară gălăţeană. Se bucură de răul celuilalt mai mult decât de binele propriu. Jubilează când concurenţa o ia în freză (îmi cer scuze de expresie, dar acesta este nivelul la care trebuie să mă „ridic”) şi se supără iremediabil când „scrii de rău”.
Şi, evident, presa e de vină. Da, aveţi dreptate, presa e de vină. Că, în loc să scriem despre şpăgi, trafic de influenţă, licenţe vândute, copiat la examene şi hărţuiri sexuale (lucruri despre care toată lumea ştie, dar se fereşte să vorbească deschis presei), ne ţinem de conferinţe internaţionale şi acordări de titluri de Doctor Honoris Causa.
Am crezut că dacă prezinţi şi lucrurile pozitive, te vor crede pe cuvânt atunci când vorbeşti despre gunoiul de sub preş. Recunoaştem, am greşit.
La fel cum nu prea scriu editoriale, de obicei, nici nu răspund comentariilor pe care le nasc textele mele. Sunt conştient că declanşează un tăvălug greu de oprit. Dar, de data asta, îmi calc pe inimă. Comentaţi cât vreţi!
