Unii spun că era foarte bine: oamenii umblau din scofală în scofală şi fluierau de bucurie când vremurile purtau coroană regală!   Alţii spun că era foarte rău: doar sărăcie lucie, sărăcie fără măsură... chiar şi puricii aveau păduchi... şi păduchii umblau cu paiul în gură!   Unii spun că este foarte bine în republica noastră transcendentală când profesorii se dezintegrează la stână şi ciobanii predau bâta la şcoală!   Alţii spun că este foarte rău: oam ...

Mulţimea de icoane (din spatele oglinzii) mă strigă la-nceputuri, mă vindecă de toate păcatele pe care le-am adunat (o viaţă) sub Ordinul Himerei... acum, nu se mai poate risipă de uitare-n v(i)ers cu picioare lungi, alunecare-n multul candorii de atunci!   Mulţimea de iluzii (din gândurile-arare) îmi fac (fără sfială, râzând) atâtea semne de hai încoace (astăzi) fiindcă e devreme să te a/duci încolo... mi-i frică să mă-ndemne la-ntoarcere în gheara prezentului măru ...

Iat-o, sigur că da, ea este, mai are câţiva paşi de iguană, mai are puţin şi ajunge la poartă! cu un ochi scoate cheile din buzunar! cu celălalt ochi se pregăteşte să se uite spre gardul 23, care mă desparte de stradă şi de ea! şi chiar se uită! îi simt privirea cu luciu metalic, dar nu (neapărat) ostil! oare de ce nu vine la gard? de ce nu vine să mă surprindă în flagrant de mirare şi de admirare? oare nu cumva mă sfidează?... Gata, deschide poarta de două tone! asta ...

Şi scriu, şi tot scriu, şi iar scriu, şi mai scriu! îmi dă aripi gândul că Gilda îmi citeşte demonstraţiile/declaraţiile de dragoste şi cultură! oră după oră şi călimară după călimară, cerneala se termină! din două în două zile, pun în cutia inginerei câte un plic masiv, că abia încape prin fanta de introdus! din două în două zile, mă uit în cutie şi văd că-i goală, semn clar că marea mea iubire a intrat în joc şi se delectează cu scrierile mele sincer ...

Moto: "sunt bolnav şi nu-ţi pot scrie             cât sunt de bolnav eu ţie"                                  (Cezar Ivănescu)   Nu mai am ce să iau, nici de unde să iau, nu mai am ce să dau, ce să zic...nimănui... mă întorc unde-ai fost...şi te rog, dacă eşti: hai, doamnă livadă, hai să facem gutui!...   Ce frumos mă lăsai să mă uit până când... câte frunze şi flori, deodată, pe crengi, câte păsări în zbor şi în cân ...

Şi scriu. Şi scriu. Şi scade cerneala în călimară. Şi scade aşa, parcă ar fi mânată de un reflux definitiv. De parcă nu aş fi vorbit cu Luna în fiecare seară, când am prins-o plină şi goală, bătându-mi la geamuri, să mă lase în pace şi să mă ocolească, măcar când scriu, cu mareele ei păguboase. Şi scriu. Şi nu mă uit la ceas. Şi termin scrisoarea, prima scrisoare. Uite cum o termin: "Nu ştiu dacă, vreodată, vei vrea să vii în sfera romantismului meu, dacă ...

Şi abia mai aud un tic/tac ostenit şi o flacără-ncet cum se duce-n chibrit... hai să mergem pe dealuri, la noapte, haihui, hai, marmora mea, hai să facem statui!   Hai să facem statuile celor ce-au fost şi mi-au dat şi mi-au spus nu cumva fără rost să trăiesc pe această mărgică de lut... ale celor întorşi (de la moarte) pe scut!   Hai, marmora mea...nu auzi cum se zbat (din zadar în zadar, din păcat în păcat) atâtea silabe pe ruguri şi-n rugi... nu-i mai bine să fug? ...

Când a murit Maria, era luni... (fugise de la casa cu nebuni)... şi-a stat aşa, lângă pârâu, departe, pe flori nemuritoare pân-la moarte!   A stat o săptămână, până când nişte creştini (care furau pământ) au dat de ea şi au crezut că-i floare uitată-n viaţă, pentru fiecare!   Au plâns încet şi tainic şi frumos, au aruncat uneltele pe jos... şi-au dus-o (toţi) au dus-o pân-acasă (acasa lor)...Maria n-avea casă!   O zi - la unul!...altă zi - la altul!... (tris ...

Dar n-a fost, n-a fost aşa!...cum zice Antrenorul de îngeri, poetul NHS... Visu-i vis, chiar dacă-i frumos şi corespunde aşteptărilor mele de cicisbei ne/hotărât. Dar nu-i nimic, pândesc niţel pe stradă, la vale şi la deal, îmi adaug vreo câteva iluzii în arsenal...şi, dacă nu te văd venind, merg să desăvârşesc scrisoarea, poate reuşesc s-o vâr în cutia poştală, măcar mâine, dacă azi nu mai am timp util. Aşadar, ridic ochii deasupra gardului, îi zvârl în stânga ...

Şi, cum îţi spuneam în ziarul de ieri, după ce era să strivesc mâţa lui nea Ion, fiindcă mergeam visându-te către gardul de admiraţiune şi supliciu, după ce i-am tras un şut năprasnic şi nimicitor...(au trecut, de atunci, patruzeci de ani, dar mâţa nu a mai ajuns pe pământ)...mă aşez cuminte pe "scaunul singurătăţii", cum frumos zice Fănuş Neagu, şi încep să mă zgâiesc (încet şi cu minte, cred eu) printre cele două scânduri martore ale atâtor suspine şi oft ...