Profesoara care a prins două milenii la ”Alecsandri”

Profesoara care a prins două milenii la ”Alecsandri”
Evaluaţi acest articol
(44 voturi)

Au fost vremuri când nici nu trebuia să fii elev la Colegiul Naţional "Vasile Alecsandri" ca, la auzul numelui Chiţa Popovici, să simţi o tresărire de respect. Asta pentru că faima profesoarei de matematică trecuse peste pragul instituţiei unde a predat mai bine de 40 de ani.

Au fost peste zece promoţii de elevi care i-au trecut prin mâini. Câteva sute bune de tineri. Sigur, nu toţi s-au împăcat cu exigenţele ei. Însă chiar şi cei care nu recunosc cu plăcere acest lucru, sunt conştienţi în sinea lor de un lucru cert: au învăţat matematică în liceu. Sunt sute de elevi care, undeva în traiectoria destinului lor, s-au sprijinit pe ceea ce au învăţat la orele de matematică. Alţii au făcut strălucite cariere în inginerie, în cercetare sau chiar ca profesori. Mulţi, din viteza caruselului cu care-i învârte viaţa, poate nu-şi mai aduc aminte de dascălul care le-a pus pâinea şi cuţitul în mână. Alţii, o sună şi acum de peste mări şi ţări, deşi uneori a trecut chiar şi jumătate de veac de când au ieşit de pe băncile şcolii. Iar alţii îşi amintesc cu exactitate chiar şi de ziua de naştere a celei care le-a fost mentor şi model. Unul dintre aceştia, din promoţia 1985, ne-a sugerat să scriem despre profesoara care i-a fost şi dirigintă, acum când omul căruia învăţământul gălăţean îi datorează atât de multe a împlinit 80 de ani.

Mărunţică şi subţire, ca o soluţie abia întrezărită la o problemă dificilă, doamna Chiţa Popovici nu-şi arată vârsta. Pare să fi adunat rezerve de tinereţe de la elevii săi în cei 41 de ani cât a stat la catedră. E toată numai suflet. Dincolo de ochii uşor înceţoşaţi de miliardele de cifre pe care le-a întors pe toate părţile, mintea îi vibrează încă ascuţită. Memoria e intactă. Îşi aminteşte nume de elevi şi anii în care i-a avut la clasă cu o precizie...  matematică. Dincolo de toate acestea impresionează modestia şi liniştea sufletească. Lucruri care, cu siguranţă, îzvorăsc dintr-o conştiinţă hrănită de mulţumirea trăită de un dascăl care-şi vede munca împlinită în atâtea destine de poveste.

"Cuza", mai tare decât LVA

A ajuns profesoară la CNVA, fostul LVA, în 1962. Avea pe vremea aceea doar 22 de ani. Pentru că aşa era atunci sistemul de învăţământ. Liceul se termina în clasa a X-a. Îşi aminteşte şi acum de emoţiile teribile pe care le avea de fiecare dată când intra la clasă. Pe atunci, repartiţiile pe posturi pentru toţi absolvenţii de facultăţi din toată ţara se făceau centralizat, în ordinea mediilor, la Bucureşti. Ea a prins Galaţiul şi Liceul "Vasile Alecsandri" pentru că avusese note mari în facultate. Îşi mai aminteşte că, pe vremea aceea, cel mai bun liceu din Galaţi era "Cuza". Însă nu a trecut mult, cam cinci ani, maximum şapte, şi LVA a reuşit să întreacă rezultatele obţinute de "Cuza". Prin urmare, Chiţa Popovici face parte din generaţia de aur care a adus LVA pe primul loc între liceele gălăţene de performanţă, loc pe care şi-l menţine şi astăzi.

Vremuri în care colegialitatea însemna mult 

"Nicăieri nu am văzut profesori mai uniţi decât colegii mei din catedra de matematică. Învăţam unii de la alţii. Câte nu le datorez domnilor Constantin Ursu sau Dolteanu. Nu mai vorbim de mai tânărul nostru coleg Vasile Popa. Era un fenomen. Auzisem de el de pe vremea când era elev la Liceul CFR. Se lăuda profesorul lui că-i bate de departe pe elevii noştri. Pe atunci, credeam că exagera. Dar avea dreptata. Când a ajuns coleg cu noi, mi-am dat seama că nu mai întâlnisem un om cu un aşa talent la rezolvarea problemelor. Zici că apăsa un buton, pac! Şi rezolva imediat problema. Pe atunci se muncea în echipă. Nu era nevoie să iasă în faţă unul dintre profesori. Contau rezultatele pentru şcoală. Unul dintre noi se ocupa de olimpicii de la clasa a IX-a, şi-i veneau la pregătirile de la şcoală toţi copiii cu rezultate de la ceilalţi colegi. Altul se ocupa de clasa a X-a şi tot aşa. Responsabilitatea era mare. Îi pregăteai ca şi cum ar fi fost elevii tăi, poate un pic mai cu atenţie", îşi aminteşte dăscăliţa. Erau vremuri când se făcea mult voluntariat la şcoală, iar elevii olimpici mergeau gratuit în tabere de matematică.

Pentru fiecare coleg de catedră are cuvinte de laudă: "Capacitatea organizatorică a domnului Ursu", "genialitatea lui Vasile Popa", "modul logic şi organizat al materiei din caietele elevilor profesoarei Iuliana Duma" şi lista continuă.

Peste 30 de premii naţionale şi internaţionale 

În ciuda aparenţei sale fragile, este un om hotărât, care nu a precupeţit nimic ca să-şi facă meseria ca la carte. Au simţit acest lucru atât câţiva oameni importanţi, de la inspectorat şi de la minister, care au venit s-o convingă să se mute la alt liceu, în anul 1966, când avea doar 26 de ani şi doar patru ani la catedră. I-a înfruntat fără teamă, ca omul stăpân pe situaţie, care deja ştia ce are de făcut în meseria sa. Şi "bărbaţii cei importanţi" s-au văzut nevoiţi s-o lase în pace. Dar au simţit-o şi elevii săi. Doamna Chiţa Popovici se descrie că a fost un profesor exigent. În 1967, îşi aminteşte că a avut primul premiu la Naţională, iar elevul se numea Mihail Dimitriu. Nu mai ştie nimic de el. În '83, Radu Negulescu a bucurat-o cu primul premiu internaţional la Balcaniadă. În anul următor, tot el a venit cu medalie de bronz de la Olimpiada Internaţională, iar în '85 tânărul câştiga aur pentru Galaţi. În total, la olimpiade naţionale şi internaţionale s-au strâns peste 30 de premii, care să-i aducă bucurie şi confirmarea muncii bine făcute. Asta în condiţiile în care întotdeauna la matematică s-au acordat foarte puţine distincţii la olimpiade. Printre premianţii naţionali se numără şi una dintre fiicele sale, care i-a fost elevă timp de patru ani şi care acum predă matematică în America.

Un profesor exigent, dar drept

Sunt o mulţime de ingineri, câţiva profesori de matematică, doctori, oameni care şi-au făcut un rost frumos pe lume, printre absolvenţii care i-au trecut prin mâini. Recunoaşte că a fost un bun profesor pentru că a avut norocul de elevi interesaţi şi muncitori, care proveneau din familii cu respect pentru carte. Îi creşte inima când se gândeşte la Gabriela Gheorghe, plecată în America şi cercetător pentru MIT şi Boston, care îmbină matematica cu ştiinţele biologice  şi studiază reacţia vaccinurilor şi medicamentelor asupra organismului uman. "O ţin americanii ca pe ou", zâmbeşte cu mândrie Chiţa Popovici. Dar şi de Florian Luca şi de Răzvan Veliche, profesori la universităţi de renume. Sunt mulţi de care-şi aminteşte cu drag. Lista ar ţine până mâine dimineaţă. Pe mulţi dintre ei i-a "ars" la note. Şi acum se miră cât de exigentă putea să fie. Probabil în ziua de astăzi, dacă ar mai fi predat, n-ar mai fi pus 3 cu atâta uşurinţă. Dar atunci nu era nebunia asta cu notele mari. Şi nici nu contau la admitere nicăieri. De cealaltă parte, dacă stai de vorbă cu elevii pe care i-a avut, mai toţi ţi-ar spune că doamna Chiţa Popovici a fost mereu un om corect. Şi-a argumentat întodeauna notele puse. Şi au fost în funcţie de munca depusă, nu după alte criterii.

I-a plăcut enorm să fie profesor. Cea mai mare mulţumire a sa era să vadă că toţi elevii înţeleseseră ce le-a predat. Îşi făcea timp pentru fiecare să-i privească în ochi, chiar dacă avea şi câte 40 de elevi în clasă. Aşa ştia dacă înţeleseseră sau mai era nevoie să insiste. Sau trebuia să aibă în vedere doar anumiţi elevi, cărora să le mai explice o dată. Până în ultima zi, când a ieşit la pensie, în 2003, şi-a pregătit cu sfinţenie lecţiile. A stat tot timpul cu frică să nu greşească. Ce făcea ea în clasă cu elevii i s-a părut întotdeauna de o importanţă capitală. Din acest motiv, reuşea să se facă ascultată de elevi. Avea darul să le intre subtil în suflete şi în minte şi să-i determine să trateze şcoala cu seriozitate.

A fost un profesor care a reuşit să se facă urmat de elevi: "Prima laudă pe care am primit-o în primii mei ani de catedră o ţin minte şi acum. A fost de la un inspector căruia nu-i plăcuse mai nimic din ce făcusem eu la oră. Sau aşa percepusem eu, pentru că mă loviseră foarte tare criticile lui. Dar a remarcat în schimb că, atunci când le-am zis să deschidem caietele şi să notăm ceva, a văzut 40 de copii care s-au mişcat ca unul. Reuşisem să le captez atenţia, deşi eram aproape de vârsta lor, iar ei, majoritatea, erau cu cel puţin un cap mai mari decât mine".

Foto 3: Profesoara Chiţa Popovici în anul 1977 (din arhiva unui fost absolvent de CNVA)

Citit 19901 ori Ultima modificare Luni, 09 Martie 2020 13:02

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.