- În cadrul Şcolii de Arte şi Meserii „P. P. Neveanu” s-a înfiinţat în acest an şcolar o grupă de grădiniţă pentru copiii nevăzători
Patru copii, cu vârste cuprinse între 3 şi 6 ani, păşesc şovăitori, cu ochii pierduţi în zări numai de ei ştiute prin faţa mea, susţinuţi cu răbdare de educatori. Li se citeşte pe faţă o bucurie, regăsită şi în gesturile grăbite cu care se agaţă de mânerele toboganului gonflabil şi bâjbâie înfriguraţi după locaşurile în care să pună picioarele. Urmează coborâşul extatic şi apoi iar graba să ajungă cât mai repede pe tobogan.
Este pentru prima dată când la Galaţi a fost înfiinţată o grupă de grădiniţă pentru copii cu deficienţe senzoriale multiple. Trei dintre copii sunt nevăzători, iar unul are probleme de auz, dar şi de vorbire. Deşi pentru cei din afară pare ciudat să-i aşezi împreună, la faţa locului lucrurile se văd altfel. Aproape sunt dependenţi unii de ceilalţi, iar universul lor se încheagă pe senzaţii numai de ei ştiute, greu de pătruns nouă, oamenilor obişnuiţi.
„Se trezeşte la ora 6.00 să meargă la grădiniţă”
Printre ei e un băieţel din Cuca pe care părinţii s-au hotărât să-l aducă la grădiniţă în urmă cu foarte puţin timp. Deşi după-amiaza îşi aşteaptă mama cu nerăbdare să-l ia acasă, dimineaţa se trezeşte la 6.00, înaintea ei, şi-i cere să-l îmbrace ca să meargă la grădiniţă.
„Sunt fericiţi aici, pentru că relaţionează cu alţi copii de vârsta lor. Fac diverse activităţi care să le stimuleze atât intelectul cât şi emoţiile. Încercăm să-i lăsăm să se descurce singuri, fără atitudinea prea protectoare pe care o au de obicei părinţii copiilor nevăzători”, ne spune psiho-pedagogul Adrian Turcu, cel care a adus prin forţe proprii toboganul în dotarea grădiniţei.
„De obicei, acasă sunt ţinuţi izolaţi. Părinţilor le este frică de faptul că nu sunt acceptaţi de alţi copii, dar şi pentru că-i consideră neputincioşi. Deşi sunt de puţin timp incluşi în acest colectiv, progresele lor se văd cu ochiul liber. Au învăţat să meargă singuri la cantină, să coboare scările, avem manual cu alfabetul Braille şi deja recunosc două litere. Poate pare puţin pentru cei care nu ştiu câtă muncă se ascunde în spatele fiecăreia dintre aceste achiziţii”, spune şi colega sa Jenny Linordatos.
Răzbate dincolo de cuvinte ataşamentul şi compasiunea celor doi educatori pentru copiii vulnerabili pe care i-au primit în grijă. „E greu. Dar cu cât e mai greu, cu atât mai mari sunt satisfacţiile”, recunosc la unison cei doi dascăli, în mijlocul învăţăceilor lor, care le îmbrăţişează genunchii ca pe cel mai important reper din lumea lor.
Cu cât mai mici, cu atât mai bine
Până anul acesta, copiii nevăzători de vârsta lor n-au avut posibilitatea să meargă la o grădiniţă cu program special conceput pentru nevoile lor. Cea mai apropiată astfel de unitate de învăţământ se află la Buzău. Dar familiile nu sunt dispuse să-şi trimită un copil atât de mic departe de casă. De ce este atât de important ca piticii să meargă de mici într-un mediu unde primesc o educaţie de la oameni pregătiţi special ne-a lămurit directoarea instituţiei, Felicia Mihai: „Sunt lucruri pe care le învaţă mult mai uşor când sunt mici. Îşi pot dezvolta mai bine reflexele. Sunt la vârsta la care conştientizează mai puţin pericolele şi capătă mai uşor încredere în ei. În plus, nu mai vorbim de latura afectivă, de socializarea şi relaţionarea de care sunt privaţi copiii care stau acasă, doar cu părinţii”.
Continuarea studiilor, slabă nădejde
Cei care au înţeles necesitatea înfiinţării acestei grupe sunt Ancuţa şi Mihăiţă Cioc. Ei ne-au solicitat anul trecut sprijin în demersurile lor pe lângă autorităţi. Cei doi au un copil diagnosticat cu retinopatie şi au înfiinţat Asociaţia Părinţilor Copiilor Slab Văzători şi Nevăzători, ca să poată lupta pentru drepturile acestora. Un prim pas important au făcut deja.
Cu dotări modeste, dar pe cale să se îmbunătăţească de anul acesta, grădiniţa şi-a deschis porţile. Din nefericire, e problematică înfiinţarea unor clase primare, aşa cum funcţionează cele pentru copii cu deficienţe de auz. „Pentru nevăzători, de la clasa I e nevoie de altfel de program de instruire. Avem nevoie de maşină de scris Braille, care costă peste 500 de euro, cărţi cu acest alfabet care sunt de la 80 de lei bucata, softurile cititoare de ecran de calculator, care ajung la 300 de euro, jucării tactile care sunt foarte scumpe. Şi asta e numai o parte din lista celor care ne sunt necesare. Să nu mai punem la socoteală că ne trebuie oameni specializaţi pe aşa ceva şi nu avem. La grădiniţă a fost mai uşor, am fost în vizită la Buzău, am văzut cum se lucrează, dar la şcoală e altceva. Cursurile de formare sunt foarte scumpe, ajung la 3.000 de lei pentru un cadru didactic. Nu ştim dacă putem beneficia de sprijinul autorităţilor, dar vom încerca să facem demersuri”, spune directoarea Felicia Mihai.
