* „Dacă lucrurile evoluau în alt fel, eram împuşcaţi sigur!” * Primul editorial din presa scrisă – scris de Radu Macovei * „Aveam material pentru opt pagini” * Tensiune, ameninţări şi 12 kg pierdute * 120.000 exemplare de ziar-manifest *
Ziariştilor nu li se ia interviu… Dacă unii români au văzut Revoluţia la televizor, iar alţii scriu acum despre ea, am vorbit cu un ziarist român care a scris despre Revoluţie în timp real, chiar în timpul acesteia. Se ştia că după revoluţia din Ungaria, din 1956, au avut loc arestări şi execuţii.
Şi în decembrie ’89, Ceaşescu instaurase legea marţială. Când, la Galaţi, în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989, apărea primul ziar liber din România, sub forma unui manifest, dictatorul abia fugise şi mulţi erau siguri că se va întoarce să ne pedepsească, cu armată, cu forţe speciale, poate cu mercenari – se vorbea despre terorişti.
Abia mai târziu s-a scandat, tot împotriva fricii: „Nu vă fie frică/ Ceauşescu pică!” Când a apărut numărul unu din cotidianul „Viaţa liberă”, primul ziar din România revoluţionară, unii stăteau după perdele. Nu toţi şi nu întotdeauna suntem loviţi de curaj…
Ziarul nostru a fost primul citit milioanelor de telespectatori, la Televiziunea Română Liberă… După 20 de ani, l-am întrebat pe ziaristul Radu Macovei, cel care a adunat în jurul său o echipă de curaj nebunesc, care să ţină mai mult la cuvântul liber decât la propria supravieţuire:
Rep: Am tot vrut să vă întreb: pe 22 decembrie nu v-a fost teamă? Ştiu doar că eraţi „rău”: v-am întâlnit odată, înainte de ´89, la o expoziţie de caricatură curajoasă, organizată de Pavel Botezatu. Ţin minte că aţi spus atunci nişte chestii foarte rebele, foarte „rele”. V-aş fi putut turna, nu ştiaţi cine sunt, însă nu v-aţi sfiit să vorbiţi… Dar a scoate un ziar putea fi şi mai grav – o sinucidere!
Radu Macovei: Sunt 20 de ani de la momentul acela de foc, clipa de frumos nu are cine să ţi-o ia! A fost momentul acela teribil din viaţa unui om. Când a ieşit primul număr al ziarului, aproape că am căzut în genunchi lângă rotativă, când ea a început să tragă. Da, puteam să fiu împuşcat dar, aşa cum se spune, „s-o faci măcar o dată!”. Şi am făcut-o! Aşa cum tot noi am „mârâit” şi înainte. Spui că m-ai cunoscut înainte de ’89 – pe masa mea era o măgăoaie de-aia cu care ne asculta redactorul-şef, să audă ce vorbim. Dar era probabil şi microfonul de la Securitate.
Şi mai ziceam, în băşcălie: „Tovarăşu’ colonel, mă scuzaţi…”. Sigur erau benzi cu noi, că înjuram din greu, că înjura toată lumea. Dar noi eram cu răsuflarea ăstora în ceafă. Şi, dacă mişcai, te pocneau! Dar şi acum, după cum vezi, te ascultă, nu mai e viaţă personală….
- Am auzit că eraţi indezirabil…
- Pe la începutul lui decembrie, din punct de vedere al profesiei, eu eram deja cu un picior în groapă, ca să zic aşa. Eram urmărit - nu ştiu care m-a vândut, dintre prieteni… Eram pe lista „decedaţilor profesional”… Nu mai ştiam, la redacţia „Vieţii noi”, nici în cine să mai am încredere.
Am avut ocazia să aflu: mi-a dat-o fostul secretar cu propaganda, Bontaş. Era un intelectual, îi plăcea cum scriu, mi-a făcut chiar legătura cu Cristoiu şi am publicat vreo două nuvele în suplimentul lui cultural. Cristoiu venise aici să se ocupe de festivalul de comedie...
Bontaş mi-a arătat declaraţiile: spre bucuria mea, au fost corecte, cu o excepţie sau două, despre care nu are rost să vorbesc. Ştiam că nu mai am loc în schemă. Mai fusesem o dată dat afară, în ´76, pe bază de „dosar”: aveam socrul preot, Celibidache era în străinătate…
Aveam doi copii, îţi dai seama cum am trăit! Când m-am întors înapoi, n-am mai fost şef de secţie, la Cultură, ci şef de rubrică. Sincer, am fost foarte bun ca ziarist, pe Cultură, Învăţământ, Arte: sunt martori zeci de scriitori, pictori, că mi-am făcut treaba cum trebuie. Şi i-am şi ajutat pe mulţi...
- Cum a venit ideea unui ziar nou?
- Pe 22 decembrie dimineaţă, când am primit un telefon de la o prietenă din Bucureşti, pe la nouă jumătate l-am chemat pe Grigore Lazarovici, apoi m-am dus pe la Katia Nanu, la Teatrul de Păpuşi, unde era directoare, şi-am zis: hai să facem un ziar!
Mă întrebai de frică: frica este atunci când ai sărit prima dată în şanţ, apoi ai treabă. Reduta noastră de cucerit era ziarul şi ziarul nu se putea scoate decât la Tipografie. Am avut noroc. Pe 22, cam la prânz, mi-au ieşit în întâmpinare tipografii:
„Nea Radu (eram foarte popular printre ei, că scoteam fel de fel de suplimente culturale), mergem cu mata! Gata, facem ziarul”.
Dar din momentul în care am hotărât asta şi până pe 16 – 18 ianuarie, când am constatat că slăbisem deja 12 kilograme, niciodată nu mi-a fost frică.
Deşi noi am scos ziarul şi cu păturile în cap – că au tras de-au rupt pământul de la unitatea militară, redacţia fiind la Tipografie, lângă cimitir.
- Ştiu din relatările altor martori că ziarul s-a făcut într-o „casă conspirativă”…
- Am fost la Silvia Mihalcea acasă; era cea mai apropiată casă, de tipografie, a unui ziarist. Ziariştii care-am mai continuat la „Viaţa liberă” nu ne-am mai dus la fosta redacţie.
- Am văzut o cască militară rămasă la Tipografie. Vă apăraţi?
- Ziua de 24 a fost cea mai grea în toată ţara - la Galaţi fusese arestat guvernul provizoriu. Atunci a fost un scenariu care a atins un anume punct culminant. Eram înnebuniţi că pe 22 – 23 – 24, nu ni se dădea pază la Tipografie. Că sunau telefoanele cu ameninţări.
Erau înnebuniţi cei de la Bibliotecă, de parcă altceva mai bun n-aveau de făcut contrarevoluţionarii, decât să atace Teatrul Muzical şi Biblioteca. Probabil că aceia care dădeau telefon dădeau peste tot, ca să ţină lumea încordată…
Şi Radu de la rotativă, pe un post foarte important acolo, m-a sunat că nu poate să scoată ziarul: fusese ameninţat de câţiva, în gura mare. Şi pe atunci se vorbea de terorişti… El stătea undeva prin spatele Maternităţii.
Atunci m-am dus la maiorul Plătică, care luase conducerea, şi i-am cerut ajutorul. Şi, în Trabantul meu personal, s-a băgat un soldat în portbagaj, cu tot cu puşca mitralieră, doi militari în maşină şi ne-am dus, la douăşpe noaptea, să-l aducem pe Radu la Tipografie.
Ne-au zis vecinii lui că într-adevăr fusese ameninţat. A fost ca-n filme: un soldat stătea la colţul străzii, ceilalţi pregătiţi să tragă… M-ai întrebat de frică - nu-mi era. Şi mai ştiam un lucru: dacă lucrurile evoluau în alt fel, eram împuşcaţi sigur!
N-aveam scăpare, cred că-ţi dai seama! Mai ales că ăştia, zvonerii, dădeau ca disperaţii: „Vin elicopterele! Sunt tancuri, sunt TAB-uri la Gârboavele!” Ăstea erau ştirile care ne alimentau pe noi la ziar… Deci, frică nu mi-a fost.
- De ce aţi scos doar o foaie?
- Noi aveam material pentru opt pagini, dar era problema să apucăm să scoatem ceva repede. În seara de 22 decembrie, pe la unsprezece, am scos o foaie.
Care aveam maşini, mergeam prin oraş şi le dădeam gratis. 120.000 de exemplare am scos. A fost un sprijin pentru absolut toată lumea. S-au smuls din mână! La Tecuci am trimis prin poştă.
- Primul număr al „Vieţii libere” a fost citit la Televiziune…
- Primul editorial din presa scrisă care s-a citit la Televiziune a fost editorialul meu din acest prim număr – „România este România!” L-a citit Vlad Vasiliu, delegatul revoluţionarilor gălăţeni, pe 23.
- V-a „ieşit” Revoluţia la ziar?
- După cum am mai spus sus şi tare, pentru „Viaţa liberă” revoluţia a continuat ani de zile. Spre deosebire de alte instituţii, care fie au sucombat, fie au pactizat cu fel de fel de ideologii, „Viaţa liberă” şi-a văzut de treaba.
Şi după cum ştii ca ziarist, libertatea de a scrie cred că ai avut-o sută la sută aici. Singura „cenzură” pe care, discret, am aplicat-o, a fost la logică, la bun-simţ, la calitatea scrisului, la măsură… Dar uite ce se întâmplă chiar astăzi în presa română!
