* Unire… cu termen redus! * Ori cu Transilvania, ori cu Basarabia! * O şansă istorică *
Aniversare trunchiată!
1 Decembrie 1918, ziua unirii totale a românilor; din păcate, vremelnică. Căderea comunismului a făcut posibilă apropierea, peste graniţă, a românilor din „Vechiul Regat” şi cei din Republica Moldova sau Ucraina…
La Chişinău, comuniştii au pierdut la urne supremaţia, chiar dacă forţele de dreapta nu au majoritatea absolută; şi astfel avem garanţia că măcar sârma ghimpată nu va mai reveni între noi. În Ucraina, însă, Basarabia cărturarului gălăţean Moise Pacu, limba română este scoasă din şcoli… Aşa arată astăzi visul Marii Uniri…
Marea Adunare
Peste 1.200 de delegaţi din absolut toate ţinuturile locuite de români se adunau pe 18 noiembrie (stil vechi) 1918 la Alba Iulia, în ceea ce avea să fie numită Marea Adunare Naţională. Pe 11 noiembrie, stil nou, războiul se încheiase oficial!
În noiembrie, în vechiul Regat s-au organizat manifestări în memoria lui Mihai Viteazul, domnitorul fiind primul care realizase o unire a românilor. Pentru că Transilvania, ultimul ţinut românesc care urma să spună „da” Marii Uniri, aplica „stilul nou” calendaristic, acolo 18 noiembrie era… 1 decembrie.
Şi astfel sărbătoarea naţională, astăzi Ziua Naţională a României, a rămas înscrisă în această zi… chezaro-crăiască. De altfel, şi Regatul României avea să adopte un an mai târziu noul calendar.
Unirea „cu acte în regulă” a fost înscrisă, însă, mai târziu: trebuia acceptată de marile puteri europene după adevărate lupte diplomatice, în care s-au remarcat Ionel Brătianu şi regina Maria, regina aducându-şi un aport hotărâtor prin influenţa, relaţiile monarhice europene de rudenie şi valul uriaş de simpatie populară în Franţa, unde s-au desfăşurat negocierile Congresului de pace. „Piatra de boltă” a reîntregirii, tot la Alba Iulia, avea să se petreacă pe 15 octombrie 1922: Încoronarea regelui Ferdinand I şi a reginei Maria.
Pe care, cu… consecvenţa politicienilor români, o parte dintre partide au boicotat-o prin absenţă… România avea graniţele la care astăzi nici nu poate visa…
Mai întâi, Chişinăul
„Serialul” unirii, ţinut cu ţinut, a tuturor românilor, a început cu Basarabia. A fost votată în Sfatul Ţării de la Chişinău, pe 27 martie 1918 (stil vechi).
„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România”.
Premierul Alexandru Marghiloman s-a dus atunci „să ia în primire”, din partea Regatului României, sora de sânge. Şeful guvernului de la Bucureşti, de colaborare cu ocupantul german al capitalei şi al Munteniei, în timp ce casa regală, instituţiile statului, artiştii, intelectualii, mulţi români, se retrăseseră la Iaşi, este un personaj sacrificat de Istorie. Părea, la acea dată, că unirea cu Basarabia o excludea pe cea cu Transilvania…
Ceva inexplicabil!
Istoricul Florin Constantiniu observa în cartea „O istorie sinceră a poporului român” (Editura Univers Enciclopedic, 1997): „...Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimã a istoriei româneşti.
Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan ţâşnit cu putere din străfundurile conştiinţei unităţii neamului, un elan controlat de fruntaşii politici, pentru a-l călăuzi cu inteligenţă politică remarcabilă spre ţelul dorit”.
În ciuda părerii generale, împregnată din şcoala primară, că eroismul românilor la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, care au oprit armata formidabilă şi bine dotată a lui Mackensen a convins lumea că merităm o soartă mai bună, istoricul punctează rolul şansei istorice.
Dată în primul rând de ieşirea Rusiei din război şi începerea revoluţiei bolşevice, care au dat importanţă intrării României în război din nou, după armistiţiul din 1917:
„Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare”.
„Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia; o biruinţă o excludea pe cealaltă, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţã ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat”.
Şi incredibilul s-a produs! „Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-şi da armătura teritorial-instituţională care este statul naţional”.
„Necesitatea istorică” de a trăi într-un singur stat s-a arătat mai puternică decât voinţa politică, contradictorie, uneori slabă sau fără viziune…România s-a tulburat în chinurile facerii şi, cu sacrificii şi voinţă, dar şi, aşa cum s-a întâmplat rar în istoria ei, cu noroc, a rămas. Aproape întreagă…
FOTO 1 - O imagine foarte cunoscută a delegaţilor de la Alba Iulia
FOTO 2 - Stampă: Marea Adunare
FOTO 3 - Intrarea triumfală în Bucureşti: regele Ferdinand şi regina Maria
FOTO 4 - Soldaţi români cu echipament francez, defilând la 1 decembrie 1918 în Bucureşti
FOTO 5 - (Ministrul de Externe Ionel Brătianu însoţit de şeful Misiunii franceze, generalul Berthelot, la fabrica de avioane I.A.R. Braşov
