Prea uşor uităm gesturile frumoase şi fireşti. Vorbim astăzi de 13 români adevăraţi care au reuşit să salveze de la moarte 300 de suflete în decurs de 15 ore. Matematica predată de jandarmii gălăţeni la lecţia de viaţă arată că fiecare dintre cei 13 români a salvat câte 20 de oameni pe oră. O luptă care oricând putea însemna moarte.
5 septembrie 2007. La 15.45, 13 jandarmi ajung la Tecuci. Din acel moment, timp de 15 ore, au salvat oameni, luptându-se cu apele reci şi mâloase. Cei 13 jandarmi sunt plutonierii Vasile Soare, Gabriel Ciubucciu, Gabriel Palade, Adrian Furcilă, Marian Caramfil, Cornel Ciofu, Nicuşor Andrei, plutonierii majori Valentin Poienariu, Mihai Chiculiţă, George Bratu, căpitanii Remus Şerban, Costin Barbu şi maiorul Claudiu Popa. „Pe străzi, apa era de 15-20 de cm. Erau imagini incredibile; un gard rupt de viitură pe mijlocul străzii, maşini purtate de apă zeci de metri… Pe strada Stelei, apa intra în case pe ferestre… Din cauza curenţilor puternici, motorul bărcii nu făcea faţă. Ne-am dat jos şi am legat barca, cu corzi de alpinism, de copaci…
Eu nu ştiu să înot şi ca mine au mai fost câţiva colegi. Am avut veste de salvare pe noi. La un moment dat, am realizat că nu mai am vesta, o pusesem pe o persoană… Ne-am prins unii de alţii cu corzi şi aşa, din casă în casă, am început operaţiunea de salvare”, povesteşte purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Jandarmi, căpitanul Costin Barbu. Relatează modest, în gesturi şi cuvinte, de parcă salvarea oamenilor este un lucru de preţ şi fragil pe care ar putea să îl sfarme, dacă ar trânti peste el cuvinte mari…
„Ne-am împărţit pe două grupe, fiecare pe câte o stradă… Îmi amintesc de o casă unde bunica, imobilizată, plutea pe apă cu patul, iar fetiţa, Angelica o cheamă, era pe geam, cu un colac de mare, pe jumătate umflat şi plângea. Tatăl era în pod, cu câinele, probabil şocat, altfel nu înţeleg de ce nu-şi luase şi copila… Am dus-o pe fată la barcă şi plângea foarte tare „bunica, bunica!”. Deşi am încercat să o liniştesc, nu tăcea. Afară ploua torenţial, era întuneric, frig. Am realizat că fata era terorizată de atâta apă care venea şi de sus şi de jos. Aşa că mi-am luat şapca de pe cap şi i-am pus-o pe capul ei şi fata a tăcut instantaneu.
Pe la ora 23.30, apele se retrăgeau, însă imediat a venit a doua viitură, şi mai puternică! Toată noaptea am adunat oameni din case. Estimez că noi am salvat peste 300 de suflete”, povesteşte căpitanul Barbu. Are multe amintiri din acea noapte, aşa cum au toţi ceilalţi 12 colegi ai săi. O femeie de 70 de ani care se ţinea de un copac, în curte, să nu o ia curentul apei; un coleg jandarm care nu ştia să înoate şi care a călcat, prin apă, într-un beci - omul a suferit un şoc, trei zile nu a scos un cuvânt, dar apoi şi-a revenit; maiorul Ovidiu Stoica, din Tecuci, care, în momentul viiturii ieşise din tură, era acasă, iar inundaţia l-a făcut să se refugieze pe casă, cu soţia; maiorul Claudiu Popa, care a salvat toată noaptea oameni din casele inundate, fără să ştie măcar că propria casă era plină de apă, iar familia sa aştepta patrula de salvare…
„Noi am mai acţionat şi la alte inundaţii, la Bacău, în Cosmeşti, dar mereu după viitură. La Tecuci s-a întâmplat să fim acolo exact când s-a produs. A fost o experienţă intensă şi ne-a unit ca echipă”, spune căpitanul Barbu. Tecucenii care au fost salvaţi de jandarmi nu îi mai recunosc pe aceştia. În schimb, jandarmii încă mai au în minte imaginile oamenilor speriaţi care le cereau ajutorul. Eroi fără statui sau medalii, când vin în Tecuci, jandarmii gălăţeni gândesc modest: „Am făcut ceva pentru oamenii de aici”. Şi este suficient.
