* Din meseria de ceasornicar se pot câştiga bani cât pentru o viaţă liniştită, spun unii dintre gălăţenii care o practică de zeci de ani * Totuşi, vremurile de aur ale ceasornicăriei au apus şi nu se vor mai întoarce niciodată, adăugă alţii * Ultimii 19 ani ne-au costat 65 de ceasornicari * După ce şi cei rămaşi se vor retrage din activitate, cine ne va mai repara ceasurile?
Într-un oraş ai cărui locuitori cumpără destul de multe ceasuri scumpe şi unde există chiar şi colecţionari de astfel de instrumente de măsurat timpul, e musai să înflorească afacerile cât mai multor ceasornicari! Cel puţin aşa ar fi normal.
Probleme apar, însă, dacă oraşul se află în România şi mai ales dacă el se numeşte Galaţi. Am luat, zilele trecute, „pulsul” ceasornicăriei gălăţene – profesionişti mai avem, dar nu şi tinere speranţe.
Fără şcoli, viitorul nu există
„Cred că mai suntem acum vreo şase-şapte ceasornicari în tot oraşul. E drept că înainte de 89 exista şi învăţământ care să formeze ceasornicari: era, mai întâi, şcoala profesională, dar şi o formă de învăţământ postliceal. Spre exemplu, la Arad se putea învăţa meserie şi Galaţiul chiar a avut, în anii 1975-1976, vreo trei clase de ceasornicari”, ne spune Doru Delicoti, care are o ceasornicărie în Ţiglina I, pe strada Saturn. „Eu niciodată n-am făcut altceva‚ din 1977 încoace”.
„Da, ne spune şi Nicolae Apostu, ceasornicar pe strada Eroilor. Eu am şcoală făcută între anii 1966-1969, la Arad. Trei ani pe muchie, cu matematică, desen tehnic, studiul materialelor etc. Şi de patruzeci de ani fac meseria. De când m-am apucat, cred că mi-au trecut prin mână sute de mii sau chiar milioane de ceasuri. Cea mai grea intervenţie? Un ceas vechi mecanic, pe care l-am reparat după ce clientul se dusese cu el în mai multe locuri din oraş şi chiar la Brăila şi nu-i dăduseră de capăt”.
Cum va supravieţui meseria? Mai există o singură şansă. „În Galaţi se mai poate învăţa direct de la un ceasornicar, ne spune Doru Delicoti. În plus, am înţeles că cineva în Bucureşti încearcă să reorganizeze şcoala de ceasornicărie, dar nu ştiu exact în ce stadiu se află proiectul. Aş vrea să fac cumva să îi molipsesc şi pe alţii cu dragostea pentru meserie, dar momentan nici membrii familiilor noastre nu prea sunt interesaţi să ne urmeze”, explică ceasornicarul.
Ar fi mare nevoie de noi profesionişti, având în vedere că în prezent avem un ceasornicar la circa 40.000 de gălăţeni. Şi dacă doar o zecime dintre ei au ceasuri care să necesite reparaţii serioase…
„Câştigi cât să întreţii o familie”
„E o meserie din care se poate câştiga cât să întreţii o familie. Dar mai întâi trebuie să munceşti mult, să poţi face lucrurile repede şi bine. Abia apoi vin şi banii”, ne spune Doru Delicoti.
„Da, câştigi, dar nu chiar atât de mult, e de părere Nicolae Apostu. Câştigi dacă eşti bun. Un schimb de baterie e maxim 50 de mii, la mine, dar negociez mult cu clientul, pentru că vin şi mulţi pensionari”.
Ce-a fost, a fost …
„Acum nu se mai câştigă chiar atât de bine, ne lămureşte ceasornicarul Florin Tatoli, care are atelierul în centru. Sunt şi gălăţeni care vin cu ceasuri scumpe, dar multe dintre piese nu mai au calitatea de altă dată, să ţină o sută, două de ani. Şi nici noi nu mai suntem aşa mulţi. Înainte de 1989 eram 72 numai în Galaţi. Acum mai suntem doar şapte”.
Şi Florin Tatoli a învăţat tot la Arad şi practică meseria de 41 de ani. A văzut tot soiul de ceasuri, a întâlnit oameni de la care să înveţe şi a văzut cum ceasornicăria ia avânt şi apoi ajunge pe marginea prăpastiei. „Au mai venit la un moment dat vreo doi să-i învăţ. Nu erau ceasornicari, unul lucra în şantier şi voiau să ştie, aşa. De atunci, însă, nimeni.”
Fascinaţia meseriei
„Acum câteva minute, ne explică ceasornicarul Doru Delicoti, un client îi adusese colegului meu un ceas cu radio-control. E un dispozitiv absolut fascinant: primeşte semnal din satelit şi nu trebuie să-l fixezi niciodată, pentru că revine singur la ora exactă. Am şi eu unul pe masă, pe care-l folosesc pe post de etalon, pentru verificare. Pentru unii, e dracul gol – cum să-l fixezi la ce oră vrei tu şi apoi să-l găseşti, din nou, la ora exactă? Însă, pentru noi, cei care lucrăm cu ceasurile, e fascinant! E o meserie frumoasă!”.
Ultima „gardă” de paznici ai timpului
„Acum e bine, pentru că suntem noi. Dar după ce nu vom mai fi, cine o mai facă oare ceasornicărie la Galaţi?” se întreabă retoric Doru Delicoti. În afară de faptul că ar fi de-a dreptul caraghios să baţi drumul până într-un oraş vecin pentru un schimb de baterie la ceas, ar fi şi mare păcat ca o meserie atât de frumoasă să piardă lupta cu timpul pe care îl tot măsoară de atât amar de vreme.
Sfatul specialistului - Cum ne alegem ceasul?
„Trebuie, în primul rând, să ne hotărâm ce vrem să facem cu ceasul pe care-l cumpărăm, ne spune ceasornicarul Doru Delicoti. Şi trebuie să ţinem cont de ceea ce noi numim <>. Pentru serviciu, mai ales dacă mediul de muncă e unul dur – în aer liber, pe tractor etc., avem nevoie de un ceas mai rezistent. Putem însă să ne luăm şi un al doilea ceas, pe care să-l purtăm în oraş, la plimbare, la ocazii etc.”, ne sfătuieşte ceasornicarul.
„Pe piaţă sunt, în prezent, doi mari producători de ceasuri: japonezii şi elveţienii. Primii au reuşit, prin tehnologie, să minimizeze costurile şi să ofere ceasuri mai ieftine. Spre exemplu, există ceasuri «muncitoreşti» să le spunem aşa, al căror mecanism rezistă timp de cinci – şapte - nouă ani, dar al căror finisaje exterioare cedează la coroziunea cu transpiraţia şi cu alţi factori externi. Elveţienii, în schimb, nu prea s-au orientat spre acest segment de piaţă. Calitatea unui ceas e dată de calitatea materialelor din care este făcut”, a mai precizat ceasornicarul.
L-am întrebat pe ceasornicar şi care este ceasul care îl fascinează în acest moment. „Tissot T-Touch”, ne-a răspuns, arătându-ne un model expus la vânzare şi exemplificându-ne câteva dintre funcţiile sale suplimentare, printre care busolă şi altimetru.
