Ion Zimbru, poetul-diesel, trece pe baterii solare

Ion Zimbru, poetul-diesel, trece pe baterii solare

Arhiva ”Viața liberă”
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
1 comentariu

Nu-i ăla de pe stema Moldovei, deşi e „vecchio”, cum frumos, cu mare dulceaţă,  îşi mai denumesc italienii seniorii. Parc-ar fi o maşină cu aburi! Sau mai bine, cu motor de forţă, diesel – urcă şi muntele! Ori, pentru că, iubitor al Nordului, îndrăgeşte însă Lumina de Sus, o fi trecut deja pe energie solară atunci când îşi găseşte energiile, zi de zi, noapte de noapte, duduind lângă Machina Scrisului…

Iată, de poftă măcar, nişte versuri zimbriene: „ierburi amare, ierburi dulci/ de aşteptare cresc pe gând: mă uit în zare şi încerc/ s-o văd că vine lebădând!   fluturi lunateci, fluturi lungi/ până la ziuă zboară când stau lângă somn şi tot aştept/ s-o văd că vine lebădând!”  Între „Divina tragedia” şi „Nec plus ultra” nu te-ai aştepta să mai încapă mai  nimic, dacă Zimbru n-ar fi un plugar al cuvântului (ştiţi bine: „Câmpul alb, oile negre”…). Şi totuşi cel născut în ´52, în Zodia Fecioarei, taman pe 1 septembrie, nu se mai opreşte. În bucătăria dumnealui, după ce Nichita a plecat brusc şi simplu pre întinsele plaiuri ele Poeziei de Sus, s-a întemeiat Cenaclul literar „Noduri şi Semne”; ei, cum naiba să pui într-o zi o placă de marmură a Întemeierii, tocmai într-o bucătărie de bloc, şi încă la etaj, „la cucurigu”? Poate doar ca măsuţă mică a tăcerii, blat pentru ceşti de cafea, păhărele mici şi scrumieră.  „În Dicţionarul Scriitorilor Gălăţeni” de Zanfir Ilie, poetul Ion Zimbru este pe ultimul loc: cuvenit după literă. Într-o eventuală Carte a Recordurilor intersată şi de poeţi, Ion ar fi, desigur, pe un binemeritat Loc Unu! Păi, are şi cu ce! Scrie din tinereţe, ca orice român, însă, de 18 ani, intră în Poezie ca pe poarta Fabricii de Gânduri Înalte, şi semnează în paginile „Vieţii libere” ca într-o condică nevăzută de prezenţă şi, până să se usuce roua, şi-a şi terminat datoria, la zi, către ziar. Că altfel, el scrie şi zi, şi noapte, atunci cu un ochi mijit puţin, la ecranul telefonului mobil pe care tastează cât să nu uite. Dar de uitat, nu uită: şi că nu-şi lepădă propriile poezii, mai treacă-meargă, dar poate să recite tomuri întregi din mari poeţi, pe care i-a cunoscut ori ba, şi cărora le sărută astfel, simbolic, mâna cea cu Pana… Uite, zice: Ioanid Romanescu e „mentorul meu veşnic”.

1 septembrie 1952: în satul Zimbru – cătun doar cu câteva case şi „toate casele la marginea satului”, zicea poetul  – , comuna Bălăbăneşti, parcă mai aproape de Danemarca decât de Dunăre, mai apărea un pământean, unul mic: Ion, cel care a învăţat de la tatăl său, nea Ghiţă, cum… se îndreaptă lemnele. Bătrânul acesta, luând năravul fiului, citea pe rupte şi, deşi cu numai câteva clase isprăvite – de rest, muncă! –  (dar Carte, nu glumă; ca pe vremuri, doar cu lucruri esenţiale de ţinut veşnic minte!). Şi, de când nu mai săpa prin curte, poate după fântâni – fie-i acum ţărâna uşoară! - , se apucase în urmă de scris versuri, precum fiul său, precum fiul fiului său.  Întrebat de unde a învăţat să scrie, Zimbru mărturisea într-un interviu că „De la mama am învăţat să scriu. Şi să citesc, tot de la ea. Dinainte de a mă duce la şcoală.”
Îl şi găsesc tocma´ pe balabanesti.net (Zimbu ar fi pus cred virgulă lângă punct), etalat printre personalităţile incontestabile ale aşezării, care încep… cu  un sfânt: Sfântul Rafail, născut, se prea  poate, prin 1560, la Bursucani de Bălăbăneşti, „cinstit încă din veacul al XVII-lea ca sfânt şi se cunoaşte că însuşi Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei  a căutat Sfintele sale Moaşte spre a le săruta şi închina”. Apare şi generalul Ion Codreanu, ocupat cu două războaie mondiale şi cu unul balcanic, ce a luptat şi la Odesa. A fost şeful Casei Regale. În ´47, Direcţia Politică a Armatei i-a ordonat să citească la Radio cum că Bucureştiul a fost eliberat de Armata Roşie. A refuzat! Uite-l şi pe Isac Neculai, căpitan de mazili, ajuns chiar personaj de-al lui Sadoveanu. Sau Silviu Berejan, autor al 450 de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice. Sau scriitorul, profesorul, ziaristul de la „Viaţa liberă”, Cetăţean de Onoare al Galaţiului, Lică Rugină. Şi un ofiţer-scriitor – Constantin Butunoi, Cetăţean de Onoare al comunei cu multe personalităţi, dintre care am înşirat numai câteva. Deşi cu Z, Zimbru (pseudonimul literar al lui Ionel Creţu) nu mai e pus aici la sfârşit de „catalog”: „poet, eseist, scriitor, membru al „Uniunii Scriitorilor” din România. Scrie versuri, eseuri, articole diverse şi interviuri în revistele: „Noduri şi semne”, „Viaţa liberă”, „Cronica literară”, „Luceafărul”, „Dominus”, „Imparţial”, „Convorbiri literare” etc. Întreţine zilnic rubrica „Nec Plus Ultra” în cotidianul „Viaţa liberă” din Galaţi. Cetăţean de onoare al comunei Bălăbăneşti – octombrie 2010.” Debut editorial, pe cai mari, la Junimea, în ´89 abia, când plecau poeţii ataşaţi Partidului şi începea dezgheţul  limba de lemn, cu un titlu absolut nebunesc la acea vreme: „Sacoşa cu privighetori”. L-a… privegheat muza, şi-a tot început să scoată cărţi, precum cărămizile din foc: „Vesel pe fond nervos”, „Lăsaţi psihiatrii să vină la mine”, „Complimente circumstanţiale de dragoste”, „Ce zgomot face cântecul când moare”, „Casa mea cu cer la uşă”, „Mireasa mirelui moldav sau ultimele clipe ale poeziei pe pământ”, „Prezentul timpului trecut”, „Trecutul timpului prezent”, „Amintiri din podul palmei”, „Tandreţe: Pamflete eterne” (vorba vine tandreţe, sunt pamflete foarte acide!)”. Şi altele… Pune tot felul de titluri paradoxale; mai ales volume de versuri, başca eseuri-reportaje poetice. A primit Premiul Opera Omnia al Flilialei S-E a Uniunii Scriitorilor din Românie, breaslă din care face parte.

Când recită Zimbru, copiii cască gura, urechile şi ochii, profesorii şi preoţii se închină, multora li se umezesc ochii, e învăţat pe de rost şi el nu se opreşte, nu se mai opreşte.  Şi are curajul să mizeze, în marea majoritate a poemelor sale, pe versul clasic, dar reinventează cuvinte şi le descompune pentru două înţelesuri ca într-un Lego de silabe îmbinabile. Uneori, găseşte pe banda transportoare de sens şi de asamblare a cuvintelor mai multe „şuruburi” decât are nevoie, dar întotdeauna te uimeşte ce înşurubează la ele! E, uite-aşa,  un „îmblânzitor de nostaligii şi colecţionar de iubiri imposibile” – după cum scria undeva criticul scriitor  A . G. Secară… La mulţi ani, Ioane! Să ne mai umezeşti inima şi mâine!

Citit 1051 ori Ultima modificare Vineri, 01 Septembrie 2017 15:19

1 comentariu

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.