Ş-am venit să te-aud, să te văd, să te-nvăţ ca pe-o carte cu literă mare... şi apoi să mă ierţi că nu pot să te-nving: jur pe lacrima mea de onoare! Am venit până-n sudul Moldovei de nord, pân-aici, unde toate sunt pare, unde totu-i multiplu de doi... ă, hă, hă...: jur pe fulgerul meu de onoare! Sărut mâinile, doamnă... acum e acum şi aici e aici... mi se pare c-am să am ce-nvăţa şi că n-am să termin: jur pe liniştea mea de onoare! Şi nu ai ce să-mi dai drept ...

Chiar am uitat de când nu am mai primit o scrisoare alcătuită cu peniţa şi cu cea mai caldă cerneală din necunoscut. O scrisoare pură şi simplă. Cu litere frumos articulate, ca-n documente de cancelarie, ca-n urice domneşti. Întocmită de-un orfevru, parcă. O scrisoare scurtă şi cuprinzătoare. Convingătoare, mai ales. Am primit-o ieri, la biserică. Mi-a adus-o cea mai vrednică şi frumoasă poştăriţă din cel mai năzdrăvan Cartier gălăţean. Paranteză: pentru cine nu � ...

De-atâţia ani... şi n-am ajuns la tine... şi merg, şi merg (zile şi nopţi) întruna, mai am puţin şi se termină drumul, nu se mai vede zarea şi nici luna, nimic din ce mi-a spus că eşti acolo, încremenită-n veşnic-aşteptare, silabisind (în numele iubirii) prenumele nădejdii strigătoare la cerul dus şi-ascuns mult mai departe de dincolo de viaţă şi de moarte! Şi nu mai văd nici ziuă şi nici noapte... şi merg aşa, mereu şi fără frică, fără lumină, fără întu ...

Mă sui în autobuz. E duminică. E ora cinci, antemeridian. Nădăjduiesc să nu mă mai sâcâie nimeni cu decibeli orali peste limitele admise de bunul simţ. Mă aşez şi deschid o carte cu psalmi. Cu fiţe de doamne/dive sus/puse, din staţia Ţiglina Unu urcă două trăncănitoare de serviciu pe traseul lui 9. Se năpustesc elegant şi ocupă locuri faţă-n faţă, uite-aşa, pentru ca să-şi vadă gesturile, să-şi controleze mişcările, să se-nţeleagă, să nu le scape nici un am ...

Ai zis că plouă...şi-a-nceput să ningă... ai zis că ninge, dar s-a pus pe ploaie... oricum…(ai zis?!)...e vorba despre apă... oricum, la fel lumina se îndoaie: şi când loveşte oameni de zăpadă, şi când s-abate-ntr-o fântână plină, şi când se-mplântă-n aisberguri chioare şi-orice titanic scârţâie, se-nclină...!... oricum şi-oricând pe toate le scufundă... indiferentă, zdravănă, fecundă!   Nu, nu, nu, nu...nu sta, nu-ţi face grijă... lucrarea ta nu-ndeamnă ...

E sâmbătă!...pe apa-i milenară se duc iertări, păcate, tot, tot, tot... bune şi rele, sacre şi profane... şi scurt, şi lung, şi laic, şi bigot!   E sâmbătă!...şi nu-i nici o scăpare din calea apei sale...hai s-o bem pe toată, într-o clipă, fără milă, să nu-i mai fim şi poftă şi cherem!   E sâmbătă!...vi-i sete? vi-i şi frică, vreţi şi păcate, însă veţi şi rai...! ştiţi că aiastă apă se re/varsă în iadul patronat de Adonai!?   E sâmbătă!...şi � ...

În fiecare zi, de câţiva ani buni, cum se zice (de câţiva ani răi, ar fi fost mai bine zis, nu?) o văd la colţul farmaciei locuitoare exact peste drum de spitalul urgent şi judeţean. Stă şi tace. Nu cere. Nu priveşte la cineva anume. E o bătrână. Tare bătrână. O femeie uitată de ai săi, uitată de ai noştri şi de ai voştri, dar, mai ales, uitată de Partidul şi de Statul Nesimţirii. Ridurile-i accentuate demonstrează că biata alcătuire omenească se află printre pri ...

Intră în rochia lungă şi hai să mergem la marginea lumii... în seara asta, călare pe veşnicie, vin secundele, ultimele secunde ale vremelniciei noastre călare pe iluzii... eu am să le prind, am să le opresc, iar tu, iubito, ia-le şi ascunde-le în sufletul tău fără loc, fără timp, fără sfârşit, să fim amândoi o dată, măcar cât ţine flacăra unui chibrit!   Iată, gata, suntem la marginea lumii, la marginea cealaltă... trebuie să vină, începe să ni se albăstreasc ...

Da, după această frumoasă aducere-n minte...ea este! Nu admit că ar putea fi alta! Nu cred că mă duce cu zăhărelul! Nici cu preşul! Nu cred că mă trage pe sfoară! Dar...o ştiu că era blondă, nu brunetă!...Şi, ca şi cum îmi ştie/ghiceşte toate gândurile, scoate o fotografie...şi mă simt fulgerat! Ea este! Maria! Maria cea de Atunci! Maria cea de la marginea cealaltă a lumii! Lepidoptera! Cea mai frumoasă Marie, adică!...Şi, totuşi, mă ronţăie gândul: de ce-i brune ...

Sigur că da! Cum să nu ating splendoarea blondă sub acoperire? Şi cum să nu-i ghicesc în palma cea mai căpietor întinsă-nspre ne/vrednicia ochilor mei? Punct cu punct şi cât mai mult posibil întârziind pe fiecare detaliu al liniilor, munţilor şi câmpiei din palma cestei brunete Marii, îi demonstrez ce se pe/trece şi ce nu se pe/trece cu strania-i alcătuire din cărniţă şi osişoare. Să nu creadă că spusele mele nu-s adevărate, să nu creadă c-o păcălesc, îi rostesc ...