Ai zis că plouă...şi-a-nceput să ningă... ai zis că ninge, dar s-a pus pe ploaie... oricum…(ai zis?!)...e vorba despre apă... oricum, la fel lumina se îndoaie: şi când loveşte oameni de zăpadă, şi când s-abate-ntr-o fântână plină, şi când se-mplântă-n aisberguri chioare şi-orice titanic scârţâie, se-nclină...!... oricum şi-oricând pe toate le scufundă... indiferentă, zdravănă, fecundă!   Nu, nu, nu, nu...nu sta, nu-ţi face grijă... lucrarea ta nu-ndeamnă ...

E sâmbătă!...pe apa-i milenară se duc iertări, păcate, tot, tot, tot... bune şi rele, sacre şi profane... şi scurt, şi lung, şi laic, şi bigot!   E sâmbătă!...şi nu-i nici o scăpare din calea apei sale...hai s-o bem pe toată, într-o clipă, fără milă, să nu-i mai fim şi poftă şi cherem!   E sâmbătă!...vi-i sete? vi-i şi frică, vreţi şi păcate, însă veţi şi rai...! ştiţi că aiastă apă se re/varsă în iadul patronat de Adonai!?   E sâmbătă!...şi � ...

În fiecare zi, de câţiva ani buni, cum se zice (de câţiva ani răi, ar fi fost mai bine zis, nu?) o văd la colţul farmaciei locuitoare exact peste drum de spitalul urgent şi judeţean. Stă şi tace. Nu cere. Nu priveşte la cineva anume. E o bătrână. Tare bătrână. O femeie uitată de ai săi, uitată de ai noştri şi de ai voştri, dar, mai ales, uitată de Partidul şi de Statul Nesimţirii. Ridurile-i accentuate demonstrează că biata alcătuire omenească se află printre pri ...

Intră în rochia lungă şi hai să mergem la marginea lumii... în seara asta, călare pe veşnicie, vin secundele, ultimele secunde ale vremelniciei noastre călare pe iluzii... eu am să le prind, am să le opresc, iar tu, iubito, ia-le şi ascunde-le în sufletul tău fără loc, fără timp, fără sfârşit, să fim amândoi o dată, măcar cât ţine flacăra unui chibrit!   Iată, gata, suntem la marginea lumii, la marginea cealaltă... trebuie să vină, începe să ni se albăstreasc ...

Da, după această frumoasă aducere-n minte...ea este! Nu admit că ar putea fi alta! Nu cred că mă duce cu zăhărelul! Nici cu preşul! Nu cred că mă trage pe sfoară! Dar...o ştiu că era blondă, nu brunetă!...Şi, ca şi cum îmi ştie/ghiceşte toate gândurile, scoate o fotografie...şi mă simt fulgerat! Ea este! Maria! Maria cea de Atunci! Maria cea de la marginea cealaltă a lumii! Lepidoptera! Cea mai frumoasă Marie, adică!...Şi, totuşi, mă ronţăie gândul: de ce-i brune ...

Sigur că da! Cum să nu ating splendoarea blondă sub acoperire? Şi cum să nu-i ghicesc în palma cea mai căpietor întinsă-nspre ne/vrednicia ochilor mei? Punct cu punct şi cât mai mult posibil întârziind pe fiecare detaliu al liniilor, munţilor şi câmpiei din palma cestei brunete Marii, îi demonstrez ce se pe/trece şi ce nu se pe/trece cu strania-i alcătuire din cărniţă şi osişoare. Să nu creadă că spusele mele nu-s adevărate, să nu creadă c-o păcălesc, îi rostesc ...

Aud paşi suind pe coastă,/ mici şi rari şi fără vlagă... parcă vin din altă lume,/ parc-au mers o viaţă-ntreagă, parcă sunt străini pe drumul/ cest aducător la mine, parcă-s paşi bătrâni, cu zile/ scurte-scurte şi puţine, zile triste, zile negre,/ secetoase şi amare, parcă nu mai pot să urce/ şi pot numai să coboare!   Şi chiar cred că nu ştiu cine/ se încumetă-n dogoare... oare ce durere-ndeamnă/ ceşti paşi singuri pe cărare? se apropie, s-aude,/ o aud tot ma ...

Cum scriam în ziarul de ieri, încep binecuvântarea cerută de Maria înainte de a sorbi şampania inaugurală a celei mai bizare poveşti de iubire lângă tunel. Plin ochi cu emoţii incendiare şi cu ochii pe reclama scrisă pe rochia-i galbenă cum numai Van Gogh şi-l poate imagina şi nemuri pe pânză, îi recit (cu voce din ce în ce mai tremurată) „Rugă de scriitor”, psalmul al doilea: „Dac-ai văzut aseară-n geam, aşa, un fel de rugăciune/ cu linii care amintesc ce fascina ...

Fluture naiv, albastru,/ nu te-am mai văzut de când mă jucam cu-n zmeu cuminte/ şi n-aveam ileană-n gând... tu treceai încoace-ncolo/ şi-nvăţai să zbori încet, ca un cavaler destoinic/ şi în pas de menuet... tu dormeai pe floare rară,/ eu dormeam pe iarbă deasă, zmeul adormea pe gânduri,/ cu ileana cea frumoasă!   Toţi stăteam numai pe-afară,/ toţi eram frumoşi de câmp... şi citeam poveşti cu carul/ mare, sub salcâmul strâmb, şi sub salcia din râpă,/ şi sub teiu ...

Sunt pe aripa din dreapta a fostului restaurant „Mioriţa”. Aştept 9 (nouă). Adică autobuzul care duce de la gară la cimitirul lui Lazăr şi de la cimitirul lui Lazăr la gară, dacă nu rămâi acolo, pe vârful dealului cultivat cu cruci, sătul şi plictisit fiind de harababura domnitoare în oraşul unde mor chiar şi nemuritorii. La 9 şi două minute şi trei clipite, uriaşul de tablă apare vijelios, frânează, scârţâie, tună şi opreşte. Mă sui şi nu ştiu pe care banc� ...