"Pe umerii dascălilor apasă grele meniri…"
Interviu cu profesoara Mărioara Şuşnea
- Când şi cum aţi ales să deveniţi profesoară de limba şi literatura română?
- Nu ştiu exact când, dar sunt sigură ca n-am vrut niciodată să fac altceva. Poate de pe vremea copilăriei, de când nu ştiam să citesc, dar îmi aliniam tovarăşii de joacă şi le spuneam poveşti. Primii ani de dăscălie au fost în comuna Cuca. Acolo mi-am făcut ucenicia şi păstrez din acei ani de început amintiri luminoase, despre oameni şi locuri, despre foştii elevi, despre colegi şi despre prietenii care s-au legat pe viaţă. După cinci ani de navetă zilnică, am dat concurs de titularizare în oraş, am luat nota 10 şi aşa am ajuns, pe 1 septembrie 1978, la Şcoala nr.11, unde am funcţionat neîntrerupt timp de 31 de ani. Mulţi şi puţini... Dar, privind înapoi, nu câte-au fost îmi vin în minte, ci „câte ar fi putut să fie” , vorba poetului.
- Cum se vede, prin comparaţie şi cu detaşarea pe care v-o dă retragerea din activitate, sistemul de învăţământ românesc de atunci faţă de cel de acum?
- Nu vreau să mă mai gândesc cum a fost pe atunci, contează cum este azi învăţământul românesc: e năucit de „reforme”, fără o viziune coerentă asupra problemelor reale. Ministrul n-a mâncat „salamul cu soia” al profesorilor români, n-a pus piciorul în prea multe instituţii de învăţământ, vine cu o imagine ideală despre cercetarea din lumea vestică şi le cere profesorilor români performanţe pentru care nu sunt motivaţi şi pentru care nu au condiţii.
- Ce e cel mai greu în această profesie?
- Aici nimic nu e uşor, pe umerii dascălilor apasă grele meniri. E o meserie în care exigenţa şi indulgenţa sunt o problemă de dozaj, ca în medicaţie. Trebuie să ţii cumpăna dreaptă, altfel, copilul e cel care va suferi şi efectele se vor simţi în timp. Or, aici nu sunt admise rebuturile. E greu să-ţi păstrezi pasiunea pentru meseria asta atunci când „tagma” profesorilor e culpabilizată în bloc ca fiind „omul gras” care „împovărează bugetele”. E greu să alegi între a cumpăra o carte şi a-ţi plăti întreţinerea... E greu să rămâi calm, senin, echilibrat, obiectiv şi plin de dăruire când zilnic vin tot felul de „specialişti” să te înveţe să pui note... ba chiar le negociază...
- Când aţi fost fericită şi când aţi simţit că merită tot efortul?
- Ori de câte ori s-au afişat rezultatele la olimpiade, la concursurile naţionale, la admitere la toate facultăţile de prestigiu din ţară, unde elevii mei sunt întotdeauna primii. E cea mai mare bucurie a unui dascăl. Atunci simţi cu adevărat că merita osteneala şi e şi motivul pentru care poţi merge mai departe. Fericită eram la fiecare 15 septembrie şi 15 iunie, când îmi întâmpinam sau îmi conduceam copiii. Şi acum am emoţii când începe şcoala...
- Câţi elevi v-au trecut prin mână şi care au fost câteva lucruri esenţiale pe care aţi încercat să le transmiteţi la orele de română?
- Eu am un soi de pudoare în faţa vorbelor mari, mă tem de locurile comune, dar oricum aş răspunde la această întrebare, respectând adevărul, tot sună a banalităţi. De fapt, am învăţat de la părinţii mei şi apoi de la dascălii mei că munca e o datorie, dar şi un imens rezervor de mereu reînnoite satisfacţii. Am avut prilejul, în cele aproape patru decenii de muncă la catedră să contribui la formarea unui lung şir de tineri, cărora m-am străduit - şi în ceasurile „bune” poate că am şi reuşit - nu numai să le comunic cunoştinţe, ci şi să le insuflu altceva, mai de preţ: deschiderea către cultura, respectul pentru limba română, dragostea pentru „scripturile romane” de ieri şi de azi. Am încercat să le predau mai ales lecţia omeniei şi a adevărului ca fiind cea mai înaltă formă de respect, lecţie pe care şi eu am deprins-o la şcoala unor dascăli minunaţi.
- Cum NU trebuie să fie un profesor?
- În primul rând, nu trebuie să fie adus de întâmplare în meseria asta care "e treabă de gust, nu de silinţă'', vorba lui Creangă. Nu trebuie să fie un conţopist (sunt prea multe ''portofolii'' de făcut acum), nu trebuie să fie un negustor de cunoştinţe...
- Dacă ar fi să definiţi într-o frază ce a însemnat pentru dumneavoastră activitatea de o viaţă, cum aţi rezuma-o?
- Toată viaţa mea la catedră a fost o imensă bucurie a comunicării, o neobosită strădanie de a-i ajuta pe copii să pătrundă inteligent şi gândind în toată bogăţia interioară a limbii, să-i fac să treacă de la starea de cânt la aceea de gând, în abordarea oricărei probleme, nu numai a celor de limbă.
- Ce le spuneţi foştilor elevi?
- Foştilor mei elevi le urez să trăiască frumos şi bine, dacă se poate, şi să nu uite să fie oameni. Nu e uşor, dar e posibil.
- Ce vă doriţi cel mai mult?
- Păi acum nu-mi rămâne decât să mă-ntorc pe partea cealaltă a vieţii! Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să am răgazul şi tihna necesare ca să zăbovesc mai mult între cărţile mele, să intru mai des în librării, unde să mă răsfăţ, ad libitum, în acest singur mic paradis care ne e la îndemână.
