Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
1 comentariu

* „Când am luat repartiţie în cercetare, eram mândria familiei“ * Specialistul care a… regizat „modelarea matematică a fenomenelor în procesele metalurgice“


Ştie să facă să zboare prin scenă un bloc sau să se audă o privire. A ştiut să regizeze nume mari ale scenei româneşti: Mircea Albulescu, Margareta Pogonat, Mitică Popescu, Adriana Trandafir, Olga Tudorache şi mulţi alţii, dar şi  foşti colegi de facultate, astăzi actori importanţi, precum  Cristi Iacob, Dan Tudor, Elvira Deatcu, Vlad Ivanov, Mihaela Mihăescu.

 - Ai ajuns la performanţa teatrală după ce ai performat ca inginer. Îmi amintesc de vremea când mi-ai fost redactor-şef la „Orientări“, revista studenţilor gălăţeni…

 - Amândoi părinţii mei au fost foarte suspicioşi în legătură cu cariera mea teatrală şi m-au încurajat întotdeauna să îmbrăţişez o carieră „serioasă“, „de viitor“, care să-mi asigure siguranţa existenţei mele viitoare. Aşa că, în momentul în care am făcut Politehnica, când am luat repartiţie în cercetare, eram mândria familiei! Am avut o chestie extraordinară cu colegii de la Institutul de Cercetări Metalurgice Bucureşti, unde am lucrat din ´87, când am intrat şi la facultate la Teatru şi m-am dus la directorul ICEM, ca să-l anunţ că am intrat la Teatru şi că pot să plec, dacă se consideră că încurc lucrurile acolo, pentru că, mi-am zis, vocaţia mea este să fiu regizor. Dar m-au oprit şi, în timpul celor cinci ani de facultate, am continuat să lucrez şi în cercetare. Şi cred că lumea a fost mulţumită, căci am lucrat la cel mai înalt nivel, alături de colegi foarte competenţi. La un moment dat, în ultimii ani, am lucrat la cercetarea şi modelarea matematică a fenomenelor în procesele metalurgice, cu multe experimente şi multe programe pe computer. Lucrând la nivel înalt, cu prezenţe în congrese internaţionale - am fost la Hamburg, la Copenhaga, cu lucrările mele metalurgice...

 - Acum ai câştigat iar la UNITER, cu Shakespeare. Cum am putea spune, „Play  Shakespeare… e poi mori“? Ai ajuns la pragul de sus?

 - Nu, nu mă aşteptam, ştiind spectacolele aflate în competiţie. De ce am montat-o? E simplu, era anul aniversării a 450 de ani de la naşterea dramaturgului şi ne-am propus să facem o premieră absolută.

 - E un text în care găseşti cam tot ce este în piesele lui…

 - Cam aşa este. Faptul că fiecare act are un prolog, iar prologul e cu trimitere la convenţia teatrală, un discurs despre sărăcia unei scene, că pe o scenă săracă nu poţi să aduci câmpiile nesfârşite ale Franţei... Despre convenţia teatrală şi această putere extraordinară a teatrului în societate, cine putea să vorbească mai bine în România decât preşedintele UNITER, Ion Caramitru? De aceea, Caramitru este cel care face deschiderea fiecărui act, cu un prolog, şi cred că a fost o idee bună, pe lângă simbolul pe care îl reprezintă fiind şi talentul său extraordinar. A ieşit foarte bine! Am avut bucuria şi mândria să am o distribuţie foarte mare, cu actori foarte importanţi.

 - Nu te-ai temut că… prezenţa preşedintelui UNITER în distribuţie ar fi putut face juriul să se teamă să „vadă“ valoarea montării?

 - Nu m-am gândit la vreun premiu când m-am apucat de proiect. Eu fac spectacolul cu bucuria şi cu emoţia întâlnirii cu un text important, nu îmi propun să câştig premii, în niciun caz! Premiul  a fost aşa, o consecinţă  colaterală, cum ar veni. Şi foarte bine că a fost!

 - Observ că nume mari ale scenei nu refuză să joace în montările tale, chiar dacă vârsta le-ar permite să evite acest lucru… Cum a fost acceptul doamnei Olga Tudorache, în „Portretul doamnei T“…

 - Doamna Olga Tudorache mi-a făcut atunci într-adevăr o mare bucurie, ea nemairăspunzând invitaţiilor Radioului de mulţi ani… Ei bine, atunci a fost şi un text special al Anei Maria Bamberger, care era scris special pentru dumneaei: acel T vine chiar de la Tudorache. Am făcut atunci repetiţii la Radio şi acasă la domnia sa. Lucrase, înainte de a veni eu, acest text foarte-foarte bine, iar atunci când a ajuns în studio, am fost surprinşi cu toţii şi am admirat, cu gura căscată, spectacolul pe care ni-l oferea, a fost extraordinar!

 - Cum ai ajuns la Radio?

- Am terminat Facultatea de Teatru şi am avut ocazia să câştig un concurs pentru postul de realizator la Radio România Cultural. Dl profesor Alexa Visarion îmi era îndrumător şi m-a invitat să-mi dau doctoratul. Mi-a spus: „Tu eşti un băiat foarte talentat, hai, înscrie-te la doctorat!“ Trebuia să aleg un subiect, am avut aşa, o revelaţie şi, potrivit cu ceea ce ştiam eu despre spaţiul radiofonic, am ales „Războiul lumilor“. De fapt, tema mea se numea „Orson Welles versus H. G. Wells“.

 - Vei publica studiul vreodată?

 - Poate, însă, sincer să fiu, sunt atât de pasionat de profesia mea de regizor încât mă concentrez mai mult asupra creaţiei regizorale. Acum am fost invitat la Teatrul ”Arlechino” din Braşov, un teatru de animaţie foarte fain, în urma succesului pe care l-am avut cu „Muzicanţii din Bremen”, la Teatrul ”Ţăndărică”, unde am avut uriaşul şoc să-i am în distribuţie pe foşti colegi de promoţie. Piesa de la Braşov este „Chilli Ramirez”, în care Ioan Gyuri Pascu, cel care a scris textul, povesteşte şi cântă despre un şoricel foarte viteaz care-i înfruntă pe motanii cei răi. Şi vreau să spun că şi povestea, dar şi harul extraordinar al lui Gyuri şi talentul său de a cânta sunt formidabile. Cum am ajuns la el? Am avut inspiraţia să-l invit să facă muzica la „Muzicanţii din Bremen”.

Puţin din cât e în total Vizauer

Născut la Galaţi, regizorul şi inginerul Attila Vizauer este redactor-şef al Teatrului Naţional Radiofonic la Radio România Cultural, are 55 de ani şi două Premii UNITER pentru regie. La 40 de ani, primea Premiul Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru - secţia română, „Cel mai bun spectacol radiofonic” pentru montarea piesei scriitorului gălăţean Petre Barbu, „Dumnezeu binecuvântează America”, cel căruia i-a mai montat spectacole şi pe care l-a tot îndemnat să scrie tearu. La 30 de ani, a câştigat singurul său premiu pentru poezie, al  revistei „Tribuna”. La 17 ani, urma Şcoala Populară de Artă şi învăţa teatru de la actorii Eugen  Popescu Cosmin şi Grig Dristaru. A jucat apoi în trupa de la Casa de Cultură a Studenţilor, sub privirile unui promotor cultural de mare suflet, Sandu Pârvu.

Absolvent al Liceului „Vasile Alecsandri” şi al Facultăţii de Metalurgie la Galaţi, a lucrat (din 1985) doi ani la Oţelărie în Combinatul Siderurgic, apoi a fost repartizat la Institutul de Cercetări Metalurgice Bucureşti. Când se reînfiinţează secţia de Regie la IATC, dă examen şi reuşeşte. A debutat la Teatrul Dramatic din Galaţi, cu regia spectacolului „Tango”, de Mrozek.

Redactor-şef al Teatrului Naţional Radiofonic, Vizauer nu uită să spună că este gălăţean! Aici s-a născut, unde tatăl său a fost chemat ca specialist şi, cum aşchia… metalică nu sare departe de trunchi, Attila a şi lucrat în Combinat, alături de tatăl său. Căsătorit, cu un copil, conduce departamentul, regizează şi chiar joacă în montări radiofonice, dar şi pe scene din ţară.

La ultima ediţie a Premiilor UNITER a primit, învingând producţii foarte bune şi regizori mari, Premiul pentru regie, cu spectacolul-mamut „Henric al V-lea”, de Shakespeare, cu o distribuţie uriaşă, cantitativ şi calitativ, producţie a Societăţii Române de Radiodifuziune. Gălăţeanul recidiva, de fapt! În 2007, smulgea Premiul UNITER pentru Regie cu „Portretul doamnei T”, piesă pentru radio cu şi despre Olga Tudorache.

Citit 4406 ori Ultima modificare Marți, 08 Decembrie 2015 16:05

1 comentariu

  • postat de niste fani Marți, 29 Septembrie 2015 10:21 109.166.243.*** Link la comentariu
    0
    5

    felicitari dle Vizauer. Abia asteptam sa va revedem si sa vizionam piesele regizate de dvs.
    Va dorim multa sanatate si numai bucurii.Ne mandrim cu astfel de oameni.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.