INTERVIU cu scriitorul gălăţean VICTOR CILINCĂ: „Avem un trecut mare!”

INTERVIU cu scriitorul gălăţean VICTOR CILINCĂ: „Avem un trecut mare!”
Evaluaţi acest articol
(29 voturi)

Scriitorul Victor Cilincă pregăteşte a treia ediţie a "Abecedarului istoric gălăţean". E o carte care a stârnit deja interesul cititorilor mai mari sau mai mici, specialişti în domeniu, critici sau profani. Şi pe bună dreptate, am zice, pentru că este de departe cel mai curajos proiect de stimulare a culturii locale din 2015. Am aflat din paginile ei despre gălăţenii nominalizaţi la Nobel, despre războaiele crâncene care ne-au încercat oraşul, despre măreţia lui trecută şi cum le-a luat ochii unora dintre cei mai cunoscuţi români din istorie.

Pentru 1 Decembrie, când e şi ziua noastră, a gălăţenilor, am vorbit cu scriitorul Victor Cilincă despre oraş, despre istoria lui şi despre cum se leagă ea de sufletul nostru. Citiţi şi descoperiţi Galaţiul, aşa cum nu vi l-aţi imaginat vreodată!

- Mulţi spunem că oraşul nostru e cam cenuşiu, de la o vreme. E cam fără viitor. Cam urât. Cum aţi ajuns să scrieţi o carte întreagă despre istoria Galaţiului, care să mai fie şi căutată de cititori?

- Pe mine m-a frapat, în primul rând, faptul că mulţi gălăţeni îşi urăsc foarte mult oraşul. Şi asta pentru că sunt dezamăgiţi de lipsa de viziune a multora dintre cei care conduc. Iar fără puţină nebunie, n-ai cum să faci ceva mare. E bine să vrei să construieşti un pod peste Dunăre sau un tunel pe sub ea. Dar e foarte greu să găseşti banii necesari. Iar importante sunt şi lucrurile mai mici. Noi nu suntem încă în stare să investim într-un sistem audio stradal (care deja există, de fapt) pe care să-l folosim ca să putem asculta, din nou, Valurile Dunării pe strada Domnească, în Gară şi eventual, pe strada Brăilei. Noi avem deja un turn de televiziune unic în ţară, dar nu-l exploatăm ca atare. Nu avem nici măcar un Muzeu al Marinei în oraş. Am dat o mulţime de bani pe un pânzar, iar acum nu ştim ce să facem cu el. Nu ne-am gândit că o să ne coste şi să-l ţinem pe uscat, nu doar să-l punem pe apă.

Şi nici celelalte obiective importante pe care le avem deja nu ni le semnalizăm. A venit nepotul lui Fani Tardini la Galaţi - un profesor de talie internaţională - şi nu i-a fost uşor să meargă pe urmele înaintaşilor lui. Din fosta casă a familiei rămăsese un maidan nesemnalizat, iar spre teatru nu te îndrumă niciun indicator de prin oraş. Separat, lucrurile astea nu înseamnă mare lucru. Luate împreună, însă, ar însemna. Ne-am obişnuit să ne punem cenuşă în cap şi să ne numim, impropriu, „oraşul roşu”, în loc să facem ceva!

Prin "Abecedarul istoric gălăţean" am vrut să stârnesc un pic de mândrie locală. Mi s-a părut că o carte ca asta îi va ajuta pe tineri să afle mai multe despre Galaţi şi totodată să păstreze o imagine caldă a oraşului lor, pe măsură ce cresc. Şi nu mă gândesc aici la un sentiment mincinos, ci la unul sincer. Nu avem ce-i face: avem un trecut mare. La fel cum nu avem ce-i face: avem şi foarte multe lucruri mărunte.

- Din ce s-a născut cartea asta? Pe unde aţi cercetat şi ce anume aţi găsit?

- Caut de nouă ani pe cineva de specialitate care să scrie această carte. Eu, deşi am fost acceptat în Asociaţia Profesorilor de Istorie din Galaţi, sunt inginer... Şi până la urmă am scris-o eu. Cercetarea pentru carte mi-a luat cam 20 de ani. Poate şi mai mult.

M-am mirat, de exemplu, când am ajuns, ca omul din provincie, la Ateneul Român şi am văzut scris cu litere de aur, pe boltă, numele lui V. A. Urechia. Nu ştiam prea multe despre el. Tot căutând, am descoperit un personaj care fusese nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace din partea României, în prima serie, pentru că el crease chiar un fel de Consiliu al Europei, mai mic şi francofon, dar care promova ideile păcii. Dacă n-ar fi murit, ar fi ajuns să ne aducă acest premiu pe care nu l-am obţinut nici până astăzi pe deplin, din cauza faptului că românii care l-au câştigat plecaseră de mult din ţară...

La început, faptul că majoritatea gălăţenilor de marcă din istoria oraşului nu se născuseră aici, în Galaţi, m-a dezamăgit. Apoi mi-am dat seama că nu alegi unde te naşti, dar alegi unde să rămâi. Iar Galaţiul era un centru foarte puternic, în care erau mai multe consulate decât la Bucureşti şi la Iaşi. Iar unde erau consulate apăreau şi reprezentanţe economice şi afaceri. Şi locuri de muncă. Au venit aici constructori italieni de case şi constructori de căi ferate germani. Au venit elveţieni şi mulţi negustori greci mânaţi de Revoluţia de la 1821. Au venit aici ca la un Eldorado, unde erau salarii mai mari, locuri de casă şi posibilităţi să prospere.

Chiar şi o amantă celebră a epocii, Miţa Biciclista - cea pe care o ceruse în căsătorie şi regele Spaniei, şi care a avut o relaţie prietenească, să-i spunem, cu regele Ferdinand - şi-a cumpărat două case la Galaţi.

Sunt poveşti interesante despre oraşul nostru, pe care merită să le ştim.

- Carevasăzică, era ceva de Galaţiul nostru pe vremuri...

- Da, acum suntem capăt de linie, dar în trecut Galaţiul era un loc pe care Iorga îl descria, în tinereţe, ca fiind plin de lumină, mai frumos decât Brăila, mai luminos decât Bucureştiul şi mai curat decât Iaşiul. El compara, de exemplu, magazinele şi spunea că ale noastre erau mai strălucitoare decât cele de pe Calea Victoriei. Scria Iorga că poliţiştii gălăţeni sunt mai stilaţi şi caldarâmul e mai bun, că lămpile cu gaz aerian erau o noutate în ţară şi luminau extraordinar.

Apoi, în timpul regionalizării României făcute de Carol al II-lea, Galaţiul era capitala Ţinutului Dunărea de Jos, peste 10 judeţe. Cuza a vrut să facă, între Galaţi şi Brăila, capitala României. Să ne amintim şi că, în 1918, 500 de gălăţeni au oprit 12.000 de bolşevici înarmaţi până în dinţi, făcând faţă şi celor 70 de tunuri ruşeşti. I-am pus cu botul pe labe atunci, la un atac la baionetă asemănător cu cel de la Mărăşeşti sau pe cel pe care îl vedem în tabloul lui Grigorescu, atacul de la Smârdan. Baioneta i-a pus pe fugă pe ruşi după trei zile în care Galaţiul era aproape pierdut.

- Care ar fi un prim pas în faţă? Cine şi ce să facă?

- Nicolae Mantu făcea parte dintr-o Comisie de Înfrumuseţare a oraşului, comisie pe care aş vrea să o revăd la Galaţi. Chiar am avut o propunere, la un moment dat, să se facă alegeri pentru asta, în paralel cu cele locale. Şi încă mi se pare că avem nevoie de ea. Oamenii de cultură care ar accepta să facă parte din comisia asta, specialişti în diverse domenii, respectaţi şi cinstiţi, ar urma să fie consultaţi atunci când urmează să fie sponsorizat un eveniment: o lansare de carte sau de album, un concert şi aşa mai departe. Dacă am avea-o, am face un prim pas spre un comportament care să ni se potrivească: acela de un om sărac, dar nu scăpătat. Să ne purtăm ca un om care mănâncă şi bea atât cât îşi permite, dar ştie să-şi ţină rangul şi să se îngrijească şi de sufletul lui, când e cazul.

- Revenind la "Abecedarul istoric gălăţean". E, totuşi, o carte de istorie. E greu de citit de gălăţenii care nu sunt de specialitate?

- N-am folosit date în descrierea evenimentelor. Am considerat că fiecare trebuie să îşi aleagă de aici ce consideră că merită reţinut. Mi se pare mai important să afle cititorul că la Galaţi s-au asamblat, în al Doilea Război Mondial, două submarine. Sau că Galaţiul a fost al doilea mare şantier naval militar din Imperiul Otoman, care la vremea aceea era un fel de Uniune Europeană. Sau că Dimitrie Cantemir a fost gălăţean. Sau că exista, între anumite clădiri din oraş, un sistem de tunele subterane...

- Pentru că tot vorbeam despre patriotism local... Cât timp o ne ia să-l (re)câştigăm?

- Lucrurile astea nu se comandă. Eu m-am bucurat când am văzut foarte multă lumină în ochii celor care au citit cărticica asta a mea. Şi nu datorită mie, ci datorită faptului că cititorii ajungeau, în sfârşit, la raftul interzis. Citind, făceau legături între lucruri pe care nu le mai asociaseră până atunci. Nu se gândiseră, poate, până acum, şi la poveştile adevărate care stau în spatele monumentelor gălăţene. Să luăm statuia lui Lascăr Catargiu, din faţa Facultăţii de Inginerie. Ea a fost iniţial în faţa Grădinii Publice, unde e acum statuia lui Cuza. Comuniştii le-au inversat, cu toate că, în viaţa reală, lucrurile stătuseră exact pe dos. Lascăr Catargiu, parte a locotenenţei formate la vremea aceea, fusese cel care îl detronase pe Cuza.

Istoria noastră locală e importantă şi pentru că, prin oraş, aud mereu limbi străine. Vin japonezi, vin spanioli, vin turci… Ar avea cine să ne viziteze oraşul. Dar pentru asta ar trebui să devenim, mai întâi, un oraş vizitabil, cu obiective semnalizate, întreţinute şi puse în valoare. Abia apoi am putea deschide discuţia despre Galaţi ca oraş turistic.

Dar dacă noi considerăm că merităm să avem „Piaţa Gării” în loc de Piaţa „Ion Heliade Rădulescu”, dacă ne mulţumim cu Strada Gării, fără să ştim că ea se numea Lascăr Catargiu, dacă am pus strada Nicolae Mantu la periferie, iar strada Nae Leonard am ascuns-o printre blocuri, înseamnă că suntem încă necivilizaţi şi ne comportăm mai degrabă ca locuitorii unei comune, nu precum cei ai unui oraş care are istorie de capitală.

 

Cine este Victor Cilincă

Victor Cilincă s-a născut la Paşcani, pe 15 ianuarie 1958. Este inginer, a fost navigator şi scafandru şi a călătorit până în Africa de Sud. Este ziarist cu vechime, unul dintre cei mai experimentaţi membrii ai echipei editoriale a cotidianului "Viaţa liberă", scriitor şi dramaturg. Povestiri i s-au tradus până în SUA şi Canada. Piesa sa de teatru, bazată pe viaţa actriţei Fani Tardini, a fost nominalizată, în 2007, la UNITER, la categoria „Cea mai bună piesă a anului 2006”. A fost jucat nu doar pe scena teatrului gălăţean, ci şi în ţară şi în străinătate, în ţări precum Polonia sau Italia. Acum, i se montează o piesă la Seul, în Coreea de Sud! Este un fin observator al vieţii Galaţiului şi un cercetător al istoriei oraşului.

Foto: Henri Codenie

Citit 4358 ori Ultima modificare Marți, 08 Decembrie 2015 15:53

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.