CRISTIAN MUNGIU şi obsesia prezentului cunoscut (INTERVIU)

CRISTIAN MUNGIU şi obsesia prezentului cunoscut (INTERVIU)

În foto, Cristian Mungiu la Cannes, în 2012 (Foto Georges Biard)
Evaluaţi acest articol
(3 voturi)
Fii primul care postează comentarii!


"Mă interesează, când fac filme, să fie despre oameni!", spune omul obişnuit pe covorul roşu de la Cannes


Născut pe 27 aprilie 1968, la Iaşi, fiu al unui medic şi al unei profesoare de română, celebrul de acum regizor şi scenarist, premiat (cu repetiţie!) la Cannes, o depăşeşte acum în notorietate pe sora sa, Alina Mungiu-Pipiddi, cunoscut politolog şi activist politic, dar şi dramaturg. Ca şi dramaturgul Vişniec, scenaristul Mungiu a predat ca profesor o vreme (a studiat limba şi literatura engleză şi americană), a fost şi jurnalist (dar şi moderator la radio şi la televiziune), este foarte cunoscut în lume. Absolvent la Bucureşti al Academiei de Teatru şi Film, a avut ocazia să lucreze ca regizor secund cu Radu Mihăileanu, în acel superb „Train de Vie”, dar şi cu francezul Bertand Tavernier. Recent a fost din nou recompensat la Cannes, chiar pentru filmul proiectat la Galaţi, „Bacalaureat”, cu Premiul pentru regie! Deja, filmul său „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” îl făcea cunoscut, în 2007, când cucerea Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes - Palme d´Or, fiind şi  nominalizat la Globul de Aur.  În acelaşi an era desemnat,  de către de Academia Europeană de Film, „Cel mai bun regizor european”. Notorietatea îl aducea în 2013 în juriul prezidat de Steven Spielberg la Cannes.

Mă gândeam, deci, că va fi dificil de abordat în timpul vizitei la Galaţi, de prezentare a filmului „Bacalaureat”. Deşi n-am apucat să ajungem la amintiri legate de atâtea şi atâtea victorii, am putut afla câte ceva despre atelierul său interior. N-am notat aprecierile, cinstite, despre alţi regizori, am reţinut însă o deferenţă chiar şi pentru cei cărora le găseşte şi ceva scăderi…

L-am abordat după ce fusese oprit pentru a se fotografia cu nişte admiratori, ieşisem din cinematograf şi eram cam  pe întuneric, doar sub stele. Vedeam un om care nu arată vreo umbră de orgoliu, îşi susţine echipa (vorbea mai mult despre actorii cu care a venit decât despre sine), răspunde oricui, se lasă fotografiat şi alături de copilandri, şi de gospodine - parcă n-ar fi cel care a călcat de mai multe ori covorul roşu de la Cannes!

- Spectatorii au reacţionat cu aplauze, au râs, au plecat mulţumiţi. Filmul dumneavoastră a atras mult public.

- M-aş bucura dacă chestiunea asta s-ar transforma într-un obicei - nu la scara din seara asta, că nu mă aştept şi mâine să fie tot atât de plină sala, căci, sigur, oamenii se grăbesc să vină să vadă echipa. Dar şansele noastre de a continua să facem filme cât mai bune pentru public ţin de simpatia pe care publicul o are pentru filmele noastre. Deci, cu cât vor veni în număr mai mare şi la proiecte obişnuite, cu atât mai datori ne vom simţi să facem filme care să-i satisfacă din toate punctele de vedere.

- E o întreagă alchimie, cu atragerea producătorilor, pentru fonduri… M-am "speriat" câţi producători am văzut pe generic! Apropo, dacă aţi face şi filme comerciale, un astfel de film n-ar fi găsit coproducătorii francezi pe care îi are "Bacalaureat"!
- E mult comercial în felul lui, nu pe teritoriul României neapărat, dar un film care se vinde în 50 de ţări este suficient de comercial pe nişa lui artistică.

- Vorbeam despre "comercial" în sensul de facil, cu nişte compromisuri la public. Filmul acesta a adus nişte întrebări din viaţă, dar nu cum o fac, la modul naiv, telenovelele, ci la un nivel sofisticat, discret, cu răspunsuri care se şi ghicesc…
- E şi ăla un gen de a lucra, dar nu mă interesează pe mine, sunt alţi oameni care fac aşa ceva, pe mine mă interesează să fac cinema cu toate întrebările care decurg din cinema.

- Sunteţi printre regizorii români de succes care îşi scriu singuri scenariul. Scenarii echilibrate, cu dramă şi umor, fără personaje forţat pozitive sau negative, complexe, cu planuri sugerate. Aţi declarat, însă, că nu aţi face film istoric, pentru că vă aplecaţi spre lucrurile de maximă importanţă la public. Dar nu vă cred, căci, cunoscând aşa bine firea umană, aşa cum am văzut în filmele dumneavoastră, nu cred că nu aţi putea construi şi un personaj istoric, în momentul în care aţi apela la o documentare.
- De fapt, cred că eu încerc să vorbesc despre lucrurile pe care am senzaţia că le cunosc cât mai în detaliu. Şi cred că asta e bine să facă orice cineast. Deocamdată nu sunt perfect convins că aş putea să fac un film istoric, pentru că mi-e greu să îmi imaginez psihologia unor oameni din epoci foarte îndepărtate.

- Cred că un film istoric, ca şi un film SF sau orice altfel de gen de film în care apar oameni nu cere decât corectitudine faţă de personajul firesc…
- SF mai degrabă, pentru că e altfel de convenţie... Istoric, cred că, nu ştiu, până la 1900 aş putea să mă încumet. Dar despre daci şi romani, acum mi-ar fi greu să vorbesc. Pentru că, cred, avem cu toţii foarte multe clişee din astea istorice despre strămoşi, dar pe mine mă interesează, când fac filme, să fie despre oameni! Deci, dacă aş putea la un moment dat, nu să mă informez, căci nu am de unde, dar dacă aş putea să-mi imaginez o abordare, despre sufletul lor şi despre psihologia lor, poate că aş face...

- În mărturii şi în presa vremii se găsesc astfel de informaţii…
- Aşa este, dar dacă vorbim despre vechime, despre ce să vorbim? Noi avem primele însemnări de pe teritoriul românesc pe la 1400, 1500, dacă nu mă înşel. Nu vorbim deci despre daci şi romani!  Dar, de exemplu, mi-a plăcut foarte mult filmul "Aferim!", făcut de Radu Jude. Mi s-a părut o încercare justă de a recupera o cauzalitate istorică. În primul rând, pentru că n-a încercat să pară realist, a încercat să vadă efectele în istorie ale unei realităţi.

- Şi a fost făcut, cred, ca şi "Bacalaureat", nu pe explozii de acţiune, ci pe tensiuni acumulate…
- Păi, într-o măsură, cred că aşa lucrăm noi. Cred că avem un fel de realism oarecare al nostru, pe care l-am cultivat şi care nu ţine numai de realitatea de zi cu zi, ţine, nu ştiu, cred că de o anume înţelegere psihologică, pe care încercăm să o căutăm mereu în personaje…

- Suntem un fel de Stan Păţitul, ştim mai multe decât putem spune…
- Despre realitatea de zi cu zi, sigur.

Citit 1740 ori Ultima modificare Miercuri, 31 August 2016 13:19

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.