Evaluaţi acest articol
(8 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

*Spune Victor Chircă, fost inginer agronom şi director de colhoz, acum cu 100 de dolari pensie

L-am întâlnit la Ziua Independenţei. Venea la Cahul din satul Zărneşti, aflat la 13 km de oraş. S-a născut în satul Aluatu, cam pe la mijlocul distanţei dintre Cahul şi Galaţi. Se trage, spune, din străjerii lui Ştefan. Poartă firesc un costum elegant (are o fiică în Canada), cocardă tricoioloră în piept şi o tinereţe în priviri şi vorbă, pentru care l-ar invidia şi unul de 20 de ani.
Se dumireşte că vin de „dincolo”. Zice: „A, eşti român?” Zic: „Sunt. Da´ mata nu eşti?” Râde, cu dreptul istoriilor sale: „Ba eu sunt mai român decât tine, că m-am născut în ´38, în România Mare!” Şi aşa începe o călătorie fascinantă în timp şi în timpuri, de la  Războiul ruso-japonez şi până azi!
Îl cheamă Victor, iar numele de familie denumeşte o unealtă agricolă, termen rar, întâlnit în Moldova (pe ambele maluri ale Prutului) şi în Dobrogea - “chircă” - săpăligă. Munceşte ca unul tânăr, dar „s-a unit” şi la internet.
- Sunt din satul Aluatu… În ´47, m-au dat la şcoala rusească şi am făcut zece clase.
- Era şi vreo şcoală în limba română?
-  Nu era la noi. Era sat bulgăresc, au venit ruşii şi limba română am mai uitat-o. Am învăţat zece clase în limba rusă - toată literatura, toată. Din ´90, am început să studiem limba română.
- Şi nu v-a venit greu, după atâta rusă, să scrieţi cu litere latine?
- Îmi vine oleacă greu, nu toate cuvintele înţeleg, da´ mă stărui.
- Vă mai amintiţi prima carte citită în româneşte?
- Nu. Vă spun de ce. După armată - am făcut armata în Germania, la tancuri - am călcat pământul nemţăsc. După armată, am făcut Facultatea de Agronomie, la Chişinău. M-o trimes colhozul (CAP-ul în expresie sovietică - n.red.) la facultate. Bursa, plăté colhozul tot. Am terminat facultatea şi, din ´68 până-n 2.000 - 40 de ani, am lucrat ca director adjunct pe gospodărie agricolă de stat. Decorat cu ordine sovietice. Meritul Civic am, Cetăţean de Onoare al Cahulului sunt. Satul ăsta, Zîrneşti, unde-am lucrat director, a fost un sat nenorocit, ţigănesc. L-am ridicat şi am ajuns Cetăţean de Onoare al satului, al raionului [Cahul]…
- Ce s-a ales acum de gospodăria agricolă?
- Noi eram o cooperativă unică la sudul Moldovei: produceam roşii - 15.000 de toane! Avé fabrică de conserve, avé frigider - era gospodărie bogată.
- Exportaţi? Că bulionul românesc, de la Vădeni de pildă, mergea şi în Germania.
- Mergé şi în Germania, şi în România mergé
- Şi în Rusia?
- Şi în Rusia mergé. Conserve vindé. Făcem carne de porc cu fasole. Avém fermă, eu produceam 500 de toane de carne de porc, o mie de toane de lapte pe an, avém fermă de oi, de păsări.
- A mai rămas ceva?
- Ni´ca! Tot e distrus! Clădirile, tot o distrus. Moldovenii e o naţie proastă, eu zic, de ce trebuie de distrus ce s-a făcut?! Mie mi-o plăcut revoluţia asta, da´ trebuié să şi păstrăm mai departe. Nu, acuma-i sărăcie!
- Ei, ce vorbe frumoase vin de la politicieni, toţi ne vor numai bine…
- Da, io-te, eu mă uit că, măcar şi românii, măcar şi noi, suntem săraci. De ce suntem săraci? Suntem proşti! Avém prieteni în România în timpurile lui Ceauşescu. În Bârlad  era la gospodărie agricolă de stat, domnul Aureţe Gheorghe, Dumnezeu să-l odihnească, mult am luat de la el! Era om excelent. Eu mă ducem la el, el venea la mine. Când o venit prima dată, o donat el oameni în brigăzi, vreo trei sute de inşi. Da´ eu eram tânăr, director. Le spune: „Doamnelor, io-te, e reprezentant de la Basarabia - nu voia să spună „Moldova”! În ´79, am fost în România, în delegaţie guvernamentală, pe timpul lui Ceauşescu. Şi mi-a plăcut atunci în România agricultura, livezile,  producţia de cartoafe. Şi ne-a primit atunci un moşneag mic simpatic, frumos, la vreo 90 de ani, un doctor, la un spital pentru copii handicapaţi, vai de capul lor! Lucrase în spital 60 de ani. Şi ne-au reprezentat acolo ruşi, ucraineni, numai eu eram moldovan. S-a uitat doctorul la mine şi m-o-ntrebat: „Cum şi-i familia?” Eu zic: „Chircă”. Mă pune să spun încă o dată şi zice: „Îţi ştii familia? Păi, la Ştefan cel Mare, garda lui erau tăt ai lu´ Chircă.” Garda lu´ Ştefan cel Mare! Vra´z zică erau oameni de credinţă - bătăiuţi, beţâvani şi curvari, ha, ha...
- Tricolorul cel din piept s-a împărţit sau l-aţi putut cumpăra?
- Nu, mi l-o pus. Că m-or chemat, că-s Cetăţean de Onoare al raionului, de acum vreo trei-patru ani în urmă. Am şi Meritul Civic de la Republică…
- Apropo de raioane, împărţirea pe judeţe era mai bună ori mai rea?
- Eu sunt întotdeauna împotrivă când sunt mulţi nacealnici (conducători - în limba rusă, n.n.), înţelegi? La aşa republică mică, 38 de raioane. Uite ce clădiri şi stau degeaba! Eu să spun aşa: să vie românii, da´ să vie cu băţu´! Şi să distrugă tot birocraţii, hoţii…
- Păi, dacă venim cu băţul, nu ne luaţi cu ciomagul? Cum să venim cu băţul? Şi noi avem nevoie de-un băţ pe spinare!
- Eu le spun la toţi: mămăliguţă, tocăniţă, un pahar de vin roş, ne uneşte pe tăţi, aşa-i? Mie-mi place România! Acuma n-am paşaport şi nu-mi dă voie să trec, nu mă duc. Am fost de două-trei ori să-mi fac, da´ am văzut o coadă…Voi puteţi să treceţi cu buletinul, da´ noi nu putem. Am avut la Galaţi prieten, pe domnu´ Chiriac, în Tulcea am avut pe domnu´ Croitor, am avut mulţi români cu care ne întâlneam mereu, ei la mine, eu la ei, vânam, stăteam acolo cu săptămâna, la beţie eu eram tare. Eu îi ajutam: atunci era problemă, ţin minte, cu piatra vânătă de stropit viile. Şi noi trăind bine cu vama - era aici la vamă un cunoscut -, în anii ´91, ´92, le dădeam cu toanele (tonele - n.n.) fără să ne dea ceva pe ele. Trăiam bine! M-am înţeles cu Gheorghe Chiriac de la Galaţi, să facem şliupuri (şlepuri, n.n.) şi, pi Prut, să exportez 10.000 de toane de roşii pe an, în România. Eu produceam 15.000 de toane. Aiştea acuma, fabrica s-o închis, ce fac cu ele?! S-o stricat tot şi eu am stuchit - am pensie 100 de dolari! Mizer!
- Staţi la casă cu ceva grădină?  Viaţa-i scumpă?
- Eu produc singur tot ce-mi trebuie mia: carne, pâine, vin ţuică, legume. Eu am sere acasă, am cinci hectare de pământ.
- Şi, în loc să vă odihniţi, mai munciţi?
- Domnule, la bătrâneţi, munceşti - trăieşti! Eu nu folosesc alcoholul, nu fumez, dar lucrez. Am totu´! Mie-mi place gospodăria, sunt fecior de gospodar! Am fiică în Canada, a venit nepotu-miu, mi-o instalat notebook-ul şi m-a unit la internet.  Mi-a arătat, dar am uitat totul, unde a apăsat. I-am spus: “Ia vină tu încoace, în mă-ta, că nu-mi trebuie!” Că n-am când - eu, dacă lucrez, sara mă uit la televizor şi adorm. Io-s muncit!  Dacă vii în Zîrneşti, întreabă unde trăieşte fostul director Chircă, fiecare câine mă ştie!
- Aţi apucat vremuri grele!
- Pot să dau interesante date: eu am trecut toată istoria, am trăit cu oameni care ştiu istoria şi vreau să mă aşez să scriu o carte aşa cum ştiu eu. Dar la scris sunt lenos. Istoria Zîrneştiului de-acuma a scris-o o fată, am cartea. Emanoil Sandu, jurnalist, a scris istoria Cahulului - acolo şi portretul meu este. Da´, cum spune ţâganul: e bogat, dar n-are baftă... La Zîrneşti, unde-am venit eu director, în ´73, erau 127 de gospodării ţigăneşti. Mi-au zis: „Fă ceva cu ei!”. Am instalat baie gratis, le-am pus calupuri de săpun. I-am ajutat, i-am căsătorit, i-am trimes la învăţat… Eu printre ţâgani am onoare. Le-am făcut şi căşi… Partidu´ ne-o frecat, ne-au ocărât că n-am organizat copiii să se ducă la şcoală. Mi-au dat trei zile. Unul mi-a zis că-i trebuie o tonă de ciment şi îşi lasă copilul la şcoală. L-a lăsat…
Altă istorie: uite, la Zîrneşti, intră odată un moşneag bătrân, avé 82 de ani. Şi văd că vorbeşte ruseşte.  Îmi spune: „Io-s marinar de la corabia „Potemkin”, fugise în România. Era minciună c-o fost carnea cu viermi - a fost revoltă a socialiştilor…
- Ei, viermii i-a pus regizorul Eisenstein, în film…
- La noi în sat a venit un moşneag, în ´50, abia-abia mergea! L-am văzut la fântână şi i-am adus apa acasă. El s-a uitat la mine: “Arată degetele!” Ai să fii muzicant!” Şi scoate din dulap aşa un clarinet - ştii ce-i clarinet? „Uite, dacă mă asculţi, te fac muzicant!” Şi m-a făcut clarinetist. Până a făcut el orchestră, am cântat pe la nunţi.
- Vă amintiţi ce ziceau oamenii când a murit Stalin ?
- Lumea plângea, plângeau şi în şcoală…
- Aţi avut neamuri trimise să lupte prin Afganistan?
- Nu, am scăpat. Eu când am terminat facultatea, am fost la perfecţionare la Academia de Stat la Moscova, o lună. Am trecut multe! M-au luat în armată şi am făcut trei luni cursuri de ofiţer, în Lvov - oraş mare! Am dat examen şi m-au făcut litenant (locotenent - n.n.). Şi când a fost [invazia Pactului de la Varşovia, din ´68] în Choslovachia, eu eram director. Şi sună de la Comisariat. Lângă mine era un prieten, era la sindicate - e mort, săracu´! Tocmai se certa cu mine. Zic, „Măi, tată, las´ că te frec eu pi tine!” Şi zic la telefon: „Dom´ maior, scrieţi-l pe Tulv Alexandru”. Peste un ceas, s-a şi prezentat la Comisariat, l-am aranjat! Nu ştiam unde o să-l trimită. El credea că stă două-trei zile... Nimeni nu ştia. Au ridicat din sat 20 de inşi…
- A avut curaj să povestească ce-a văzut la Praga? Nu cred i-a plăcut ce-a văzut…
- Nu, i-a plăcut…

*Satul Zîrneşti are vreo 1.900 de suflete, aproape 90 la sută români. În monografia satului Aluatu, Sava Calabadău scrie că în 16 mai 1817 erau „17 gospodării, aparţinînd consilierului colegial Ioan Balş.” La Galaţi, Casa Balş de pe Domnească îşi trage trecutul tot din acea familie boierească. O fi Victor Chircă din acelaşi neam cu regretata Marina Chircă din Nucşoara, judeţul Argeş, cea care a înfruntat nouă ani Securitatea, ajutându-i pe partizanii din munţii Făgăraş?

Citit 2953 ori Ultima modificare Vineri, 02 Septembrie 2016 17:54

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.