INTERVIU aproape teatral cu criticul Alice Georgescu: ”Să faci un cotidian nu-i de colo, nu e un lucru simplu!”

INTERVIU aproape teatral cu criticul Alice Georgescu: ”Să faci un cotidian nu-i de colo, nu e un lucru simplu!”
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)

Piesele din Festivalul naţional de comedie gălăţean au fost selectate de criticul de teatru Alice Georgescu, care este şi unicul selecţioner şi director artistic, de cinci ani, al Festivalului Naţional de Teatru Bucureşti. Prietenă mai veche a teatrului gălăţean, a jurizat competiţii teatrale importante, inclusiv Gala UNITER. A fost preşedintele Secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.

- Partea cea mai dragă e să vă întreb despre odinioară. Ţin minte vremurile când, în anii ´90,  la Festival în Galaţi soseau Valentin Silvestru, Dumitru Solomon… Când aţi venit prima oară la festival aici?

- Am fost aici, ca un cronicar ce eram, prima dată, nu mai ţin minte exact, dar cred că prin 1980. La festival am ajuns mai târziu – eram tânăr cronicar şi nu aveam acces, aşa, chiar la toate manifestările importante… Cred că prima ediţie la care am fost aici era după jumătatea anilor ´80, ţin minte că director al teatrului era regretatul Mihai Mihail şi domnul Silvestru era vedeta critică, pe bună dreptate.

- Era un motoraş al festivalului. Cred că se implica şi în selecţie. 

- Nu cred că exista un director de festival, care să facă selecţie, cred că o făceau organizatorii, cu sprijin critic, Valentin Silvestru fiind probabil un pilon important al acestei acţiuni.

- Era legat şi de revista „Teatrul”…

- Revista era la ora aceea singura revistă de specialitate; nici acum nu sunt extrem de multe. El se implica în mod activ şi,  îmi aduc aminte, spre exemplu, prin ´86 – '87, eu eram colaborator –  nu eram angajată acolo, pentru că nu eram membru de partid – şi am venit cu o mare parte a redacţiei, conduse atunci de Ion Cristoiu. El devenise redactor-şef al revistei, şi am făcut un ziar al festivalului.  A fost ceva ce se cheamă o ucenicie, foarte valoroasă. Eu eram obişnuită cu ritmul lunar al revistei, ori să faci un cotidian nu-i de colo, nu e un lucru simplu! Şi e ceva ce aş recomanda tuturor tinerilor să facă! Lucram şi noaptea, era o activitate foarte intensă şi foarte prielnică. Eram oamenii mai adunaţi pe atunci, preocupaţi de ceea ce făceau atunci, nu aveau o mie de interese, bani nu reprezentau o obsesie, ca astăzi. Ce puteai avea atunci era doar o maşină… Să lupţi pentru o maşină „Dacia”?  

- Acum, s-a reînchis cercul: la fel ca în anii ´80, locul unui colocviu, al unei mese rotunde despre sensul teatrului a fost reintrodus la această ediţie a Festivalului, cu critici, cu actori şi regizori, cu ateliere. Şi e o premieră: teatrul gazdă din Galaţi nu a participat la competiţie. Măcar nu vor fi discuţii dacă ne-am meritat premiul…

- Exact, în cazul festivalurilor cu premii, după părerea mea e mai bine ca teatrul gazdă să nu participe în concurs, pentru că vrând-nevrând, juraţii, care sunt şi ei oameni, tind să aibă o înclinaţie firească…

- Ori să dea gazdelor note prea mari, ori prea mici…

- Exact, exact, e mai  bine să stai în afara competiţiei.

- Putem vorbi despre un loc anume al festivalului de la Galaţi printre celelalte festivaluri teatrale din ţară?

- Da, locul său aş zice, nu atâta cât este, ci cât ar putea fi, e unul special, pentru că este un festival special. E un festival nu chiar tematic, dar profilat pe un anumit gen – festival de gen, de comedie. Ori, în România, în momentul de faţă nu prea mai există festivaluri de teatru profilate pe un anume gen. Au rămas dintre cele multe care erau Festivalul de teatru scurt de la Oradea, care însă şi el face adeseori abateri de la scurtimea spectacolelor, anunţată din titlu. În rest, nu-mi vine în minte un festival profilat în felul acesta. Dacă spui de pildă „festival de teatru contemporan”, prin asta cuprinzi practic tot. Prim urmare, Festivalul de comedie de la Galaţi, căruia îi face concurenţă, aş spune, doar Festivalul făcut la Bucureşti de către chiar Teatrul de Comedie, poate avea o fizionomie distinctă. Acum, e o mică problemă aici: în momentul în care festivalul şi-a luat un titlu, poate şi pentru a se deosebi de festivalul de la Bucureşti, spunându-şi Festival naţional de comedie, acest „naţional” din tilu impune ceva mai mult…

- O arie mai mare.

- Exact. După părerea mea, atunci când foloseşti anumite cuvinte, este bine să încerci să te ţii de ele cumva sau mai bine să nu le foloseşti! Nu cred că e necesar să defilăm cu acest adjectiv, „naţional”, chiar peste tot,  cum se întâmplă la noi – practic, nouăzeci la sută dintre festivaluri, al peştelui, al berii şi aşa mai departe, iau cuvântul „naţional” şi-l pun în titlu. Asta o fi, dar e mai nuanţată chestiunea…

- Să vorbim despre selecţie: actuala ediţie a fost… naţională?

- A fost aproape naţional, în sensul că a avut o arie de acoperire semnificativă, să zicem.

- Am avut şi o participare din Basarabia…

- Da, exact, dar adeseori un lucru de felul acesta, o obligaţie, între ghilimele obligaţie, poate să împingă la rabat de calitate. Ori, asta e de dorit să nu se întâmple. Adică, mai bine nu ai aşa de mare acoperire, dar ai spectacole bune, decât să respecţi foarte strict criteriul geografic, iar criteriul calitativ să fie uşor lăsat deoparte sau trecut cu vederea. Nu vreau să mă laud, să spun că am ţinut de pulpana acestui criteriu calitativ în mod foarte strict, pentru că festivalul de anul acesta a fost făcut în condiţii speciale. După cum ştiţi, direcţia Teatrului Dramatic s-a schimbat în pragul vacanţei de vară, mie mi s-a făcut propunerea de a mă ocupa de selecţie chiar în timpul verii, când teatrele n-au stagiune, şi toată pregătirea festivalului, selecţia care a existat aici, a fost rezultatul a foarte multe… imponderabile, ca să zic aşa. Nu a fost o selecţie ideală, ci o selecţie accesibilă, să spunem. Cea mai bună posibilă în condiţiile date, ceea ce spune mult…

- Ceea ce mi-a plăcut, a fost varietatea genurilor oferite – a fost acoperit de la umorul negru la teatrul absurdului, umorul clasic, musical – practic, n-a lipsit mai nimic. Chiar şi Commedia dell´ Arte.

- Da, asta recunosc, chiar am dorit, a fost gândul principal care a stat la baza selecţiei, pentru că, după părerea mea, festivalul este bine să se adreseze unor categorii cât mai ample de public şi, se ştie, nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi. Aşa că mi-am zis să am oameni de o diferită pregătire şcolară, cu gusturi diferite, cu preocupări diferite, cu interese diferite, să găsească la festival măcar un spectacol pe care să-l privească cu plăcere.

- Apropo de pregătire: cum vi s-a părut publicul gălăţean, ca reacţie? Şi cum mai este publicul român la ora actuală? Un alt public se formează.., sau se deformează? Văd uneori reacţii de spectatori de film, de telenovelă chiar, care caută asemănări cu ce au citit în ziar, care uneori reacţii gratuite sau crude, care se amuză în faţa tragicului adevărat. Alături de cei cu simţire profundă, cu un râs şi plâns sănătos…

- Da, realitatea este că televiziunea a deformat foarte mult, întâi percepţia, apoi tipul de reactivitate al oamenilor la ceea ce văd pe scenă. În primul rând, a faptului că pur şi simplu la televizor te uiţi de obicei acasă şi oricum cei care apar pe ecran nu te aud când faci diverse comentarii. Şi atunci publicul şi-a pierdut obişnuinţa de a se purta la teatru ca în prezenţa unor oameni care aud – actorii de pe scenă aud ce se întâmplă în sală…

- A sunat la un moment dat un telefon mobil.

- Exact, exact. Încă aici nu s-a întâmplat cum am văzut în Bucureşti, inclusiv la Operă, dacă vă vine să credeţi aşa ceva.

- S-a întâmplat şi la Scala, mi-a povestit cineva.

- Cred. Sunt persoane care discută în timpul spectacolului: „Dragă, nu pot să vorbesc prea mult, căci sunt la teatru.” E realmente întristător când se întâmplă aşa ceva. Poate cu timpul, prin educaţie şi prin obişnuinţa de a frecventa teatrul, să se mai corecteze ceva. Altminteri, sigur, prin frecventarea intensă a televiziunii şi a internetului cu ofertele sale diverse, publicul a căpătat altfel de aşteptări de la teatru: doreşte ca lucrurile să se petreacă şi pe scenă într-un ritm accelerat.

- Dl Mihai Gruia Sandu spunea acum la masa rotundă că, după 1989, aşteptarea unei schimbări vine din partea publicului la trei secunde, nu la şapte, cum era înainte…

- Da, presupun că sunt oameni care au măsurat exact lucrurile de  felul  acesta. Este o realitate de care nu ştiu dacă e bine ca artistul să ţină cont cu adevărat până la ultima suflare, dar, e drept, cred că există alt fel de aşteptări din partea publicului. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat, se zice că „ce e bun şi lui Dumnezeu îi place”: dacă un spectacol este foarte bun, el poate să ţină şi şase ore într-un ritm lent şi lumea să stea să se uite cu sufletul la gură. Au fost şi acum spectacole lungi la care am observat că nu s-a plecat – oamenii au regăsit bucuria contactului cu alţi oameni, pe scenă, şi cred că aceasta va asigura şi nemurirea teatrului, pentru că în altă parte nu găseşti astfel de lucruri!

Citit 3593 ori Ultima modificare Miercuri, 30 Noiembrie 2016 00:43

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.