* Impresii generale *
Mai presus de orice, îmi iubesc părinţii. Mă fascinează că oameni atât de plini de sens, atât de trainic ancoraţi în socialul vieţii mele pot exista indiferent de derapajele mele.
Mă minunez că sunt iubită de ei, deşi aş putea paria, punând la bătaie ultima rămăşiţă de obiectivitate, că nu le-aş face o impresie tocmai bună dacă nu le-aş aparţine cu acte şi dormitor instalat în sufrageria lor. Pentru că nu au însă de ales, dar nici nu vor să aleagă, îmi iubesc părinţii.
* Wow! No more love! *
Mi-am dat seama că sunt nişte tipi interesanţi când îmi spuneau pe bune cam cum stau lucrurile cu amorul pentru copii. Ca orice ţânc, porunceam să mi se dea iubire.
„Pe mine mă iubeşti cel mai mult în lumea asta”, o chestionam indirect pe doamna mamă – sperând, în subsidiar, să-mi confirme că în nici un caz nu îl simpatizează mai mult pe frate-miu mai mare.
Şoc şi groază: „Nici pe tine, nici pe Andrei. Cel mai mult îl iubesc pe T., că fără el nu eraţi nici unul”. Am rămas clămpănind în gol - a fost o zi în care am atins maturitatea supremă a plozilor de trei ani.
* Dresură cu tauri şi lei *
Privesc în jur şi bag de seamă că nu înţeleg prea multe din relaţia colegilor mei părinţi cu proprii lor copii.
Cei mai mulţi dintre ei ştiu exact că nimeni nu dă doi bani – decât convenţional, când suntem obligaţi să ne uităm la pozele pe care le aduceţi la lucru – pe copiii lor. Aşa că au inspiraţia să tacă subiectul, sau să-l atingă suficient de rar cât să fie haios.
Poveştile de groază, cu lecţiile pe care le fac ei plozilor – serios?! - pe-asta nu le pricep nici bătută cu lanţul.
Am fost deseori privită cu un dispreţ monumental de mămicile care şi-au mutat progeniturile în patul conjugal şi care se miră că le face fiţe căsnicia, femeile care fac lecţii zi-lumină şi care se pricep mai bine la lucru manual decât la lucruri rezervate exclusiv adulţilor. Şi plozii ce mai fac, se iau de sex şi ţigări, cât repetă părinţii şcoala primară?, întreb, frustrată de existenţa-mi stearpă.
Recunosc cu mâna pe inimă – am fost un copil care şi-a dorit viaţa uşoară, cu ajutor la teme. Şi au râs ai mei de mine de am crezut că o să-i ia crampele la burtă.
„Eşti copil, jobul tău e să mergi la şcoală şi să nu rămâi repetent”. Îhî, v-am zis, nu erau uşor de dresat.
* În absenţa întrebărilor *
M-am mirat de multe ori de ce nu întreabă. De ce nu spun explicit mă, noi nu ştim ce e cu tine, ce vrei tu, ce aştepţi să se întâmple.
Dar nu v-am demonstrat deja până acum că sunt cu mii de ani lumină mai deştepţi ca mine? Ai mei ştiu – cu adevărat ştiu! – ce fac. Fără să le zic, cu toate încercările mele de a le ascunde sau omite fapte – lucruri numite, în genere, „discreţie”.
Cred că aşa cum se distrau când eram ţânc şi pretindeam iubire cu prioritate, la fel râd de se prăpădesc şi acum, când mie mi se pare că dom’le, n-au de unde să ştie cu eu, şi sentimentele, şi viaţa, şi lupta cu destinul…
* (Şi dacă m-au luat de la cămin…?) *
Dacă le mulţumesc? Dacă încerc să le întorc ceea ce îmi dau? De parcă aşa ceva ar fi cu putinţă! Parcă aş putea să îi mulţumesc aerului că există!
De parcă aş putea să recompensez tone strivitoare de devotament, iubire şi simţ al ridicolului. Din singurul ACASĂ care nu a dispărut în ani, luni sau zile de jurăminte fierbinţi de amor veşnic – moral sau nu -, ai mei se trăiesc în continuare rafinat de simplu.
Nu au nevoie de promisiunile mele sau de viaţa mea perfectă ca să îşi completeze existenţa. Înainte de a-mi fi părinţi, tipii ăştia doi îmi sunt mentori, iar stilul lor de viaţă nu poate fi egalat de texte cu „au trăit fericiţi…”, ci de mirarea de a fi familie cu ei.
Şi în continuare sper să nu mă ia într-o zi deoparte, să-mi explice cum a fost cu adopţia…
