Te roooog, lasă-mă şi pe mine!
„Nu ai luat-o bine, suntem pe banda care dă spre piaţă”. E încă dimineaţă, aşa că nu pot fi sigură pe numărătoarea mea şi a nimănui altcuiva: banda 1, 2, 3. Dam’t!
Întotdeauna ocolesc elegant şirloiul imens de maşini care se ţese la Potcoava. Mă uit mirată în jur şi zic ia uite, dom’le, oamenii ăştia nu văd că mai sunt benzi libere, stau toţi grămadă pe banda întâi şi a doua. Şi intru furibund pe a treia, unde constat satisfăcută că nu e nimeni şi sunt direct în faţă, la semafor.
Abia apoi se face verde la ceilalţi, de râdeam eu de ei că se îngrămădesc ca fraierii. Pun semnalizarea, mă rog să mi se transforme GL-ul în CL la număr şi să zică lumea că uite, săraca, ştie regulile, dar nu ştie oraşul şi argumentez şofereşte:
„Te roooog, te roooog, lasă-mă şi pe mine, te rooog!”, timp în care mă insinuez până la punctul în care bietul şofer competent din dreapta mea cedează nervos, murmură „Femeie la volan” şi mă lasă să trec înainte. Îmi apasă avaria scurt: „I-ai mulţumit”. Mmm, da, în doi îmi iese şi politeţea.
Înainte şi nucă
„Este foarte simplu, mergem înainte… înainte, Elena”. Evident, zic, nu vezi că merg înainte, am luat-o pe aici doar pentru că e intersecţie în Y, şi în cazurile astea la dreapta înseamnă înainte.
Ok, nu există o regulă, iar eu am greşit, era doar-că-pe-dos. Râd, schimb CD-ul, menţin o karma pozitivă şi îi dau înainte. „Hm, aşa a huruit mereu maşina asta?”.
Nu, răspund vesel, am o nucă înăuntru. „Ce ai?!?”. O nucă, a intrat pe sub parbriz – mai clar nu ştiu să explic – şi se plimbă când iau curbele. Dacă nu o scot? Păi, de ce? E o nucă.
Spre…
Aici e provocarea extremă. Mă panichez şi când aud. Deodată mi se ascut toate simţurile. „Ia-o la dreapta”.
Privesc atent, măsor distanţa, calculez viteza optimă pentru ocolirea unei Dacii care doarme pe drum şi mă azvârl nerăbdătoare în acceleraţie, după ce depăşesc a doua jumătate a curbei. …cum nu era dreapta? Dar ce era?
„Stânga”, vine elegant răspunsul. Ah, normal, la naiba, nu putea să fie mai simplu? Şi mai mergem, povestesc, râd, zic şi presimt că va veni din nou: „Ia-o în partea mea!”. A, deci iată!
Exact acolo
Foarte rar mi se întâmplă să fiu eu responsabila cu inteligenţa. „Nu putem să parcăm pe partea stângă?”. Cam peste tot, mai puţin în Sinaia, se poate parca pe unde îţi tună.
La Sinaia e problemă gravă, că ori e parcare, ori e cu amenzi, Poliţie, recuperatori, discuţii, Bruce Willis călare pe avion. Unde pe partea stângă?, întreb prudent. „Păi, uite, pe stânga, unde nu e decât o maşină…, blocată de caracatiţă”. Aha, acolo.
Cu direcţie
Nu sunt un şofer nici mai bun, nici mai rău decât alţii. Mi se întâmplă rar să cred cu adevărat că nu vă pricepeţi să conduceţi. Zic şi eu aşa, de atmosferă, dar garantez că sunt culmea amabilităţii după ce vă tamponez.
E cam tot ce reuşesc să fac cu adevărat rău, pe drum. Dar tamponez delicat, e aproape o plăcere. Din nefericire, mi-am cam pierdut îndemânarea, acum le am cu politeţea, avariile, şi, când trebuie să mă duc la dreapta, e simplu - o iau spre el.
