* Laurenţiu Cazan, de la „Say Something” la „Running and Crying” *
Reporter: Cântaţi la mai multe instrumente. De ce aţi simţit nevoia să le descoperiţi pe fiecare?
Laurenţiu Cazan: De la 3 ani am început să cânt la muzicuţă, tatăl meu cânta foarte bine şi îmi pare rău că nu l-am înregistrat. La 6 ani am început studiul viorii, la Bacău, oraşul unde m-am născut. Există un adevăr pe care unii nu îl ştiu: dacă începi să înveţi să cânţi la două instrumente în acelaşi timp, înveţi mai repede. La fel e şi cu limbile străine.
Eu chitara am învăţat-o singur, pentru că aveam deja baza de studiu a unui instrument cu corzi – vioara, considerată pe bună dreptate regina instrumentelor. Am făcut parte din ultima generaţie norocoasă de copii care aveam acea stare de competiţie la şcoală: am avut şansa unor profesori care ştiau să creeze acea atmosferă propice studiului.
Astăzi copiii se joacă pe computer, pe atunci noi ne uitam la Walt Disney… Nu vreau să fac apologia vremurilor trecute, ci apologia lucrurilor bine făcute.
Reporter: Cum s-a născut melodia „Say Something”?
Laurenţiu Cazan: Legat de piesa asta, e ceva care mă şi bucură, dar mă şi deranjează foarte mult. Mă bucură că numele meu este asociat cel puţin cu o piesă. Ce e foarte deranjant e faptul că, dacă am încercat să iau legătura cu mai multe posturi de radio, să le spun că mai am şi alte piese, nu doar „Say Something”, nu am avut cu cine să comunic.
Majoritatea FM-urilor sunt conduse de la Bucureşti şi primesc nişte playlist-uri pe care le pun încontinuu, dacă le asculţi de dimineaţa până seara într-o zi le înveţi pe de rost. Ţi se spune sec că asta vrea lumea şi basta! Iată cum poţi să transformi o bucurie în ceva foarte uzat, dând la nesfârşit aceleaşi piese.
„Say Something” am compus-o în 1991, în Olanda, la Assen, pe când lucram, printre altele, la un restaurant românesc, unde era şi o ospătăriţă originară din Africa de Sud, Johanna, extrem de deşteaptă. Cu ea aveam adesea discuţii care începeau, de fiecare dată, cu: „Spune ceva”. Toată lumea credea că între noi era ceva, dar de fapt eram doar colegi.
I-am spus această poveste într-o zi unui prieten, expert în psihologie, care a răspuns: ştiu ce-o să faci deseară, o să scrii piesa cu titlul „Say Something”! Într-adevăr, în noaptea aceea am compus-o integral, a doua zi am aşteptat-o pe Johanna şi i-am cântat-o la pian. A început să râdă, şi-a dat seama că era pentru ea şi m-a ajutat la îmbunătăţirea textului.
După ani, i-am arătat Johannei înregistrările concertelor mele din România, a văzut reacţia publicului la piesa asta şi a fost pentru ea o mare bucurie.
Reporter: Melodiile dumneavoastră ajung la sufletul ascultătorilor. Cât de importantă este sensibilitatea pentru un artist?
Laurenţiu Cazan: Un artist, din start, e sensibil. Faptul că unii dintre noi suntem chiar excesiv de sensibili ne face să percepem lumea mai profund, cu iubire şi respect faţă de semeni, şi nu spun acest lucru cu aroganţă. Sensibilitatea stă la baza inspiraţiei, a creativităţii artistului: a fi sensibil înseamnă că eşti un om care vibrezi.
Părinţii şi profesorii trebuie să aibă grijă cu copiii lor care sunt la un liceu de arte. Dacă nu este bine dirijată, această sensibilitate se poate transforma în labilitate. Şi nu puţini sunt artiştii care suferă de anxietăţi, depresii, pentru că nu sunt antrenaţi să-şi găsească o contrapondere a acestei hipersensibilităţi.
Ea este foarte bună, benefică în creaţie, dar poate fi foarte dăunătoare atunci când un copil, pe lângă muzică, nu face şi un sport, cum ar fi înotul, de pildă, sau alte activităţi: să râzi, să-ţi placă desenele animate, să faci o caricatură. Pe orice copil hipersensibil l-aş pune să facă arte marţiale sau măcar exerciţiile pe care le fac japonezii sau chinezii.
Reporter: Faptul că piesele dumneavoastră vă aparţin în totalitate este una dintre cheile succesului de care se bucură?
Laurenţiu Cazan: Sunt mai multe aspecte care fac o creaţie să fie de succes, iar unul dintre cele mai importante este autenticitatea, care include sinceritatea. Autenticitatea e foarte greu de găsit şi este obsesia tuturor artiştilor. Beethoven, de exemplu, a avut mult timp o obsesie pentru acest subiect.
Cam de prin anii 70-80 s-a cam scris muzica, e foarte greu să fii autentic în ziua de astăzi. Atât de mult a creat omenirea că orice ai încerca să faci, pus în comparaţie cu predecesorii, eşti copleşit de atâta volum de creaţie şi de calitate.
Bănuiesc că una dintre cauzele care stau la baza succesului mediocrităţii şi nimicului în ziua de astăzi este această suprasaturaţie. Şi în felul acesta înţeleg eu fenomenul nenorocit care se întâmplă acum: promovarea nimicului, promovarea omului mediocru, urât şi cât mai tupeist. Viaţa noastră devine astfel un nimic. Acest exerciţiu al nimicului deja a devenit o obişnuinţă şi în relaţiile dintre oameni.
Până acum eram o naţie de descurcăreţi, acum am trecut de faza aceea. Părerea mea, cu durere şi cu iubire faţă de România, este că suntem o aglomeraţie de singurătăţi. Eu, dacă mă pot identifica în această mare a nimicului, măcar cu un cântec, înseamnă că sunt, acolo, o lumină în marele întuneric în care trăim.
Nu sunt negativist. Noi, artiştii, suntem – cu modestie o spun – un fel de doctori ai sufletului, care chiar avem menirea de a vedea cum e societatea şi de a o transpune în creaţiile noastre.
Reporter: Ce melodie vă reprezintă în momentul de faţă?
Laurenţiu Cazan: Dacă intraţi pe site-ul meu, www.laurentiucazan.ro, o să găsiţi acolo piesa „Running and crying” - este un fel de continuare a unei alte piese în limba română, „Aud un strigăt”, scrisă înainte de „Say Something”, dar înregistrată după ea. Este o încercare de a avea un dialog cu Dumnezeu.
„Runnig and crying” mă reprezintă în momentul acesta din punct de vedere muzical, al orchestraţiei, al abordării muzicale, al interpretării şi al conţinutului – ca text şi mesaj, cam aici sunt. E o abordare, hai să zicem, filosofică a vieţii.
Reporter: Dacă aţi putea, ce l-aţi întreba pe Dumnezeu?
Laurenţiu Cazan: Cred că ar fi mai bine să nu ştiu lucrul acesta, relaţia de taină, de mister între noi şi Dumnezeu întreţine viaţa însăşi. Cred că, avându-l pe Dumnezeu în faţă, nu ai nişte răspunsuri, ai revelaţii.
Reporter: Care sunt lucrurile care contează?
Laurenţiu Cazan: Totul e important – şi bunele şi relele sunt importante, în măsura în care le recunoaştem şi ştim să facem diferenţa dintre ele. Cât timp nu putem identifica lucrurile, nu putem spune ce e important sau putem cădea în greşeala de a spune că ceva e mai important decât altceva. Dacă m-aş putea întoarce în timp, cu siguranţă mi-aş rectifica multe dintre acţiunile pe care le credeam ca fiind prioritare.
Ştiu că Dumnezeu nu face rating, dar cred că una dintre rugăciunile importante este: Iluminează-mă, Doamne, că nu ştiu care sunt priorităţile. De multe ori avem atâta aroganţă încât dacă citim câteva zeci de cărţi de filozofie ne credem buricul pământului. Dar nu suntem.
Foto din arhiva personală Laurenţiu Cazan
