„Sunt căpitanul de Clieu, gentilom. Căpitanul Gabriel Mathieu de Clieu”, spusese tânărul ars de soare, cu braţele şi picioarele dezgolite ruşinos. Contesa nu mai văzuse aşa ceva! Soţul său, iertat să fie de Cine o putea, nu se dezbrăca în faţa ei, ci doar îşi sumeţea cămăşoiul de noapte…
Dar şi ea apărea, ca o femeie destrăbălată, pe jumătate în haine bărbăteşti. Durerea din ochi şi obraz îi întuneca minţile şi-i scotea din străfunduri o furie de care nu se simţise capabilă. Şi mai era şi mirosul acela persistent de mâncare, care aproape o împingea în leşin.
Dar acea tânără arăboaică aducând cu un copil, micuţa Sabah sări chiar atunci spre cotlonul în care, pe mangal, fără să fie supărat de explozia cea grozavă de mai înainte, se odihnea ceaunul cu pilaf: învinseseră un echipaj sătul! Se vedea cât de acolo că şi celelalte femei erau lihnite. Cât despre nebunul de Maldito, nimeni nu putea pune mâna în foc: în toiul luptei, tot se alesese el cu vreo muşcătură necredincioasă de carne!
Francezul se uita de sus la contesă: „Mda, quermessa, ce petrecere a mai fost!”, murmură el amuzat. Era mai rău decât dacă ar fi pălmuit-o. Ruşinată de osânda de a-şi fi pierdut fecioria frumuseţii, dona Isabella hotărî să comande.
„Acoperă-ţi picioarele, omule, acoperă-ţi pieptul, acoperă-ţi braţele!” îi ceru doamna fostului sclav. „Spuneţi-i să se acopere!”, ceru ea servitoarelor.. „Ba acoperă-ţi domnia ta ochii!”, răspunse cu obrăznicie tânărul ars de soare.
„Păi, pe ce mări aţi mai navigat, cucoanelor, păsări nevinovate, ce fel de bărbaţi vreţi să fie pe mare? Ce, peştii poartă nădragi, delfinii poartă pieptar, cormoranii, bonetă? De pe ce mare credeţi că sunteţi domniile voastre?!”
În timp ce-i mulţumi totuşi din cap căpitanului francez care se îndurase până acum de rana ei de la faţă, contesa arătă spre lanţul care nu putuse fi încă desprins de piciorul omului: „Eu sunt o doamnă de neam, iară tu în lanţuri! Vin de pe corabia, scufundată, a tatălui meu, cu dreptul cuceritorului! Corabia asta îmi aparţine, căci a fost cucerită de oamenii mei!”
„Ha, «oamenii tăi»?!” „Ar trebui sa vorbeşti cuviincios, după rang, tinere”! „Eu mi-s căpitanul! Eu ştiu să navighez şi să mă lupt!”. „Iar eu, sunt stăpâna! Iar marinarul acesta nebun ne-a salvat pe toţi – şi pe tine. Vezi ce fioros e, l-a mâncat si pe tata! Cândva poate am să-l şi iert... Nu e creştineşte să ierţi pe unul care ţi-a mâncat tatăl, nu? Dar măcar n-am să-l iert duminica…”
Contesa se gândi puţin, că tot i se mai domolise durerea: „Vom conduce împreună echipajul!” „Echipajul” mânca. Şi fetele se rugară pe săturate după ce înfulecară…
