* Vânătoarea, ah ce tainică şi de nestăvilit chemare! Febra pregătirilor de dinainte de ultimul weekend a fost de data aceasta de gheaţă *
Fiorii reîntâlnirii cu pădurea încremenită sub plapumă groasă de omăt ni s-au strecurat, reci, pe sub veşmintele noastre verzi, albe pe alocuri.
Frig de crapă pietrele, dar n-am pregetat să punem mâna pe fierul armei şi să ne avântăm cu speranţe în necunoscutul alb de dincolo de cenuşiul oraşului.
Sâmbătă, însăşi tentativa de a evada din obişnuitul cotidian a fost cu peripeţii. Pe la porţile oraşului trebuia să convingi ca să poţi fi lăsat de Poliţie să treci mai departe.
Noi, un grup de slujitori ai Dianei, am reuşit. Mai apoi, ne-am înfipt cu curaj într-un peisaj siberian. Viscolea, ici-colo vântul ne aşeza în cale troiene, o pană la o roată de 4x4 ne-a făcut să simţim din plin ce aveam să îndurăm toată ziua.
De fapt, nu era un supliciu, ne asumasem toate încercările prin care apoi chiar am trecut. Într-un fel, chinul acesta era jertfa noastră, evident incomparabila cu jertfa sălbăticiunii din pădure ce avea să vină mai târziu.
În şir indian, păşind unii pe urmele din omăt ale celuilalt, Florin, Octav, Grigore, Costel, Nicu, Meluţă şi încă alte câteva „arme” am tăiat pădurea în două, luând-o pieptiş printre stejarii ce scârţâiau de durerea ce le-o provoca gerul năpraznic.
În şoaptă, ne-am transmis unii altora ultimele poveţe de dinaintea marii confruntări cu mistreţii.
Le văzusem urmele peste tot. Gerul de peste noapte îi scosese din amorţeală, foamea le dăduse ghes, iar acum dormitau pe undeva prin hăţişurile adânci ale codrului.
Confruntarea
La primul glas de corn, pădurea-catedrală s-a înfiorat de vuietul bătăiaşilor.
În standuri, pe lângă potecile sălbăticiunilor, vânătorii s-au făcut una cu zăpada, cu frigul, doar avalanşa emoţiilor le încălzea sufletul, inima.
În desişuri, câinele ce ne-a însoţit a bătut a fiară, a vânat negru. Pe coastă, siluetele negre, zvelte ale mistreţilor se rostogoleau cu repeziciune spre linia de vânători.
O bubuitură al cărei ecou s-a rostogolit prin văi ne-a aruncat şi mai rău într-o chinuitoare încordare.
Sus, pe culme, o ciurdă-neagră cenuşie de colţaţi a ţâşnit din desiş spre… viaţă. Au răsunat sec două arme, focurile au cutremurat codrul şi apoi linişte.
Vietăţile codrului au rămas nevătămate. Mâinile aproape îngheţate, viteza nălucilor negre, surpriza, unghiurile mici de tragere i-au salvat.
Am mai încercat o dată şi încă o dată. Spre seară, instinctul de conservare, mirosul deosebit de ascuţit şi auzul nu l-au mai putut salva pe un vier care a căzut răpus de focul armei unui ortac.
Fusese jertfa de sânge a acelei zile albe, pigmentate de câteva ori de petele negre-cenuşii ale mistreţilor ce alergau ca nălucile.
Seara s-a lăsat rece peste pădurea-catedrală încremenită în chingile gerului.
Noi? Ne-am dezmorţit cu o cană cu vin fiert, rememorând scenele albe de peste zi ai cărei martori am fost cu toţii.
