Ioana Stoian a reuşit să strângă în decursul a patru decenii o impresionantă colecţie de scoici şi melci ale căror contururi graţioase atrag şi uimesc.
Neobişnuita colecţionară este o profesoară de biologie a cărei chemare către natură a depăşit graniţele laboratorului sau ale manualelor şcolare.
A fost mereu fascinată de cochiliile moluştelor - impresionante formaţiuni calcaroase sculptate de mâinile naturii - pe care le-a studiat îndelung şi le-a căutat pretutindeni.
„Copil fiind mi-a atras atenţia un melc sidefat aflat în vitrina unei frizerii. Eram curioasă din fire şi am întrebat ce e cu el, pentru că nu credeam că este vietate. L-am primit cadou şi acela a fost primul meu melc”.
„Târziu am aflat că iniţial avea o altă culoare, dar ca să se ajungă la sidef negustorii l-au decorticat, ca să arate mai spectaculos”, povesteşte doamna Stoian despre melcul care i-a deschis drumul către această pasiune şi care se remarcă şi astăzi prin frumuseţea lui.
După ce a terminat facultatea, Ioana Stoian a început să privească moluştele cu alţi ochi. Le învăţase denumirile ştiinţifice, ştia să le clasifice şi astfel scoicile nu mai reprezentau simple obiecte de decor.
„Pe unele le-am salvat de la moarte - ca să zic aşa - găsindu-le sub formă de veioze sau scrumiere”.
„După Revoluţie a început comerţul cu scoici exotice care se vindeau ca suveniruri, dar multe erau prelucrate, deveneau kitschuri. Eu nu asta căutam”, îşi aminteşte colecţionara de cochilii autentice.
Scoici albe pentru zile negre
În primăvara anului trecut, Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii a organizat o expoziţie pe tema moluştelor unde au fost expuse unele dintre cele mai deosebite cochilii din colecţia doamnei Stoian.
Acestea au fost prezentate într-o manieră mai accesibilă publicului, alături de unele scoici transformate în podoabe şi de altele reproduse pe pânză de artiştii plastici gălăţeni.
Însă expoziţia de suflet a Ioanei Stoian este acasă, în sufragerie, în vitrina rezervată frumuseţilor calcaroase.
„Scoici albe pentru zile negre, adică cele de pensie”, după cum le spune cu nostalgie colecţionara.
„Mi-am creat un ambient cât mai aproape de natură, pentru că la bloc atmosfera este tristă. Prietenii care pleacă în vacanţă ştiu care îmi e boala şi se întrec în a-mi aduce moluşte”.
„Cea mai rară cochilie, deosebit de valoroasă din punct de vedere ştiinţific, este un Nautilus perfect conservat. Este o fosilă vie, contemporană cu dinozaurii ca specie, pe cale de dispariţie din cauza încălzirii globale şi a poluării”.
În prezent se cunosc 500 de specii de moluşte din varietatea cărora Ioana Stoian a reuşit să strângă câteva sute de cochilii. Nu le ştie nici numărul total, din cauza superstiţiei că le-ar putea pierde.
Diferă toate prin forma şi coloritul lor şi au un rafinament aparte care te îndeamnă să le admiri îndelung înainte de-a avea curajul să le atingi.
Dar nu sunt deloc fragile, dimpotrivă. Colecţionara îşi aseamănă scoicile şi melcii cu nişte boboci şi spune că sunt flori din adâncuri care cresc laolaltă cu vegetaţia mărilor.
„Am şi foarte multe cochilii fosilizate care ar fi interesante pentru paleontologi. Una dintre scoici este pietrificată, ar putea avea şi mii de ani”.
„Câtă vreme am fost la şcoală nu am avut timp să le studiez, dar acum, la pensie, sper să le dau de capăt. Le voi lăsa moştenire nepoţilor, dacă vor mai avea timp să se ocupe de ele”, îşi încheie povestea Ioana Stoian, colecţionara şi profesoara a cărei cea mai mare dorinţă este să fi sădit în sufletul elevilor şi al nepoţilor săi sămânţa frumosului.
Explicaţie foto: Ioana Stoian alături de nepoţii Andrei şi Cosmina, cei care vor prelua ştafeta colecţiei de scoici
