La încheierea Concursului Internaţional de Muzică pentru Copii "Slav´sya Otecestvo", desfăşurat, între 31 octombrie şi 3 noiembrie, la Moscova, cunoscuta profesoară de canto Emilia Savu îşi aviza instant prietenii, chiar după victorie: "Succes românesc absolut la Moscova!".
Cu delicateţe şi cu fair play, profesoara aflată, de-a lungul ultimilor ani, în multe jurii muzicale la mari festivaluri din ţară şi străinătate, şi-a început "ştirea" anunţând că Marele Premiu a fost câştigat de o tânără orădeancă şi un Premiu I i-a revenit unei eleve băimărence.
Ce ne interesează însă acum este Premiul I cucerit, la 14 ani, de Alexia Mocăniţa a noastră, elevă a Emiliei Savu la Şcoala de Arte a Centrului Cultural "Dunărea de Jos", unul dintre "puii" săi talentaţi, după cum îşi alintă elevii. În iunie, Alexia era premiată la Festivalul "Trixie" din Albena, dar câştiga acolo şi sponsorizarea călătoriei, sejurului şi a taxei de participare pentru Moscova.
"A fost o plăcere să particip aseară la finala concursului, unde tinerele noastre ne-au făcut să fim mândri. Talent şi dăruire", ne scria gălăţeanca, de la peste 1.300 km, dacă mergi în linie dreaptă cu avionul. Redutabila profesoară de canto, o adevărată fabrică de talente, obţine de mult cu "puii" săi premii peste premii, trofee, în festivaluri mari din ţară şi străinătate. O legendă a Teatrului Muzical, pe scena căruia a evoluat, începând din seara de 9 noiembrie 1985, vreme de trei decenii, care nu i se văd însă pe chip, Emilia Savu a fost descoperită cândva de celebrul solist de revistă Ionel Miron, pentru ca astăzi să fie cea care are mână bună la talente foarte-foarte tinere.
Ca răspuns la postările profesoarei, foarte multe felicitări şi comentarii calde, elogioase, dar neaşteptat de multe, în Rusia, Ucraina sau Bulgaria, unde talentul elevilor profesoarei gălăţence a fost remarcat.
Eliberată de emoţiile concursului, nu şi de cele ale victoriei, profesoara mai scria: "Moscova nu crede în lacrimi", un film vechi [sovietic, însă încununat cu Oscarul american], excelent! Noi spunem... "La Moscova nu se plânge!". Rezultat net: Alexia Mocăniţă, elevă la CCDJ, la secţiunea Pop Folk (piese din ţara fiecăruia) - locul 2, iar la secţiunea World Hit - locul 1! Mulţumim tare mult Excelenţei Sale, Ambasadorul României la Moscova, domnul Vasile Soare, care a fost alături de noi (împreună cu minunata sa familie), în aceasta seară specială! Felicitari şi mulţumiri organizatorilor, pentru minunatele momente trăite aici şi... româncuţei noastre alte felicitări!"
Am mai avut ocazia să scriu despre succesele Alexiei, chiar şi să stau de vorbă cu ea, este un om firesc şi la locul său. Cea care a smuls juriului internaţional Premiul de Performanţă al Festivalului internaţional "Abanico", de la Sofia. Vom mai scrie şi despre alte mari premii luate recent de elevii profesoarei, la Odesa.
Poveşti cu suflet din Moscova victoriei
Încheiem acum cu un binemeritat basm rusesc pentru ochii elevei şi profesoarei, care a răsplătit la Moscova eforturile, emoţiile şi truda drumului lung şi al zborului. "Am văzut multe, am înţeles multe... suntem acasă, dar deja ne este dor de... Moscova!", scria profesoara, ca în cehoviana piesă "Trei surori". Au văzut la Moscova o paradă militară spectaculoasă, au admirat corul bisericesc izvorând din difuzoare stradale, au coborât în fantasticul metrou moscovit cu pereţi enormi pictaţi. În stradă, "oameni, de toate categoriile, se distrează efectiv într-un mod atât de simplu... Se sărbătoarea eliberarea Moscovei de sub ocupaţia trupelor poloneze - 4 noiembrie 1612 şi instalarea dinastiei Romanovilor, răpusă de bolşevici trei veacuri mai târziu".
Şi o întâmplare emoţionantă, puţin înaintea plecării: "Am intrat... lume foarte multă. Stăteau la rând în cerc, în interiorul bisericii, cu lumânări în mână, pentru a ajunge să sărute ICOANA MAICII DOMNULUI. Pentru noi, era târziu, nu puteam sta la rând, aşa că am stat puţin în faţă, în mijlocul bisericii şi am întrebat în engleză pe cineva ce hram are această sfântă biserică. Doamna respectivă a zis că vorbeşte... şi româneşte... că era din Oradea, că... se bucura enorm că a putut vorbi în limba maternă... AVEA LACRIMI IN OCHI, iar eu am plâns de-a binelea! Nu a fost DELOC ÎNTÂMPLATOARE intrarea noastră acolo... V-am plictisit?" Nu!
