* „Elena + D. = LOVE” *
Îl iubeam cum îşi adorau egiptenii zeii înaripaţi, pe Phra, luminosul soare. Aş fi înălţat caste Cântări ale Cântărilor pe urmele lăsate de paşii lui.
Umpleau sfârşituri după sfârşituri de caiete de liceu cu mărturisiri ale iubirii mele ascunse.
I le arătam Andreei, care îmi arăta la rândul ei confesiunile pe care i le făcea unui Sorin karatist, la fel de tâmp sentimental ca şi iubitul meu imaginar.
Nici unul dintre adulaţii noştri nu ar fi aflat vreodată că fantazăm cotidian despre cum o să ne căsătorim, ce tort o să servim la nuntă, cum o să ne pupăm seara, la culcare.
Până la urmă au aflat, pentru că lumea e plină de fraieri realişti, care după ce află ce dropii le umblă adolescentelor prin minte, fac mişto cu public e ele.
Nu s-a terminat cum am fi vrut noi două, dar asta e deja redundant de spus.
Bărbatul perfect
El era. Nu prea înalt, cocoşat intelectual, cu bigmen maro, privire pierdută în abisuri şi nişte degete ciudat de scurte şi groase ca să pară de snob ca la carte.
Dar îi iertam amănuntul cu degetele. Îi iertam şi faptul că era vizibil că ar fi preferat să mănânce sticlă pisată şi să i-o îndese cineva pe gât, nemestecată, decât să vorbească cu mine.
Era însă politicos şi îmi răspundea la întrebări, ceea ce mă asigura în lăuntrul meu nemărturisit, că va fi de acord cu ce culoare de tapet am să aleg eu pentru casa în care vom locui.
Ştiam câţi copiii o să avem şi cum o să-i cheme. Şi îi lăsam timp să îşi arunce privirile goale de concret peste munţii Dobrogei şi peste ţinutul Covurluiului, şi să realizeze că de fapt mă iubeşte de se scapă pe el.
Şşşşt
Luni, chiar de dimineaţă, volăneam indecis, dar bine dispusă spre ziar. Răspunsesem deja unui taximetrist care avusese chef de spirite, la semafor, că eu una am vrut să stau pe banda a doua.
Şi că dacă poziţia Loganului a ieşit între benzi, ocupând astfel tot spaţiul de trecere, deci nu e vina mea - oamenii ăia nebuni care au făcut strada strâmtă, ăia au bube în cap.
La următorul semafor l-am văzut. Era chiar el, adoratul. Căra gârbov un diplomat, iar privirea limpede a vara lui 1994 se umpluse de cenuşiul asfaltului.
În calea ochilor verde amar, o pereche de ochelari încălecau prozaic un nas ascuţit de +16 ani.
Ştiam fără să clipesc că s-ar fi bucurat să opresc, că n-ar mai fi înghiţit sticlă să-mi zică hai, salut, copilul e bine, nevasta la fel, mai facem unul.
Nu am oprit, iar D. s-a topit, din ce în ce mai mic, în asfaltul din urmă.
Şi nu l-am iubit pentru acum, după cum nici la -16 nu l-am putut vreo secundă a inimii ignora - pentru atunci.
