* Fierbinte de vară *
În liniştea unei nopţi care ţi se lipeşte de corp, în care marea umblă sub formă de miraj în faţa ochilor, gâfâitul galeş care se aude de pe hol îi opreşte respiraţia iubitului meu.
„E frigiderul”, îl asigur, răspunzându-i la întrebarea mută şi ochii dublaţi de nedumerire. Din faptul că retinele nu îşi restrâng diametrul în faţa mulţumitorului meu răspuns, detaliez:
„Sunt zgomote moderne. L-ai mai auzit când făcea aşa. Uneori oftează, alteori mârâie, mai cască. Este un roboţel, imită omul, scrie şi la prospect să nu ne alarmăm, că scoate sunete neobişnu…”.
Mă întrerup la zgomotul străzii. De-acum relaxat, trăgând cu un aer detaşat din ţigară, minunatul bărbat desenează cuvinte cu fum: „Stai calmă, latră nişte frigidere”.
Nimic ca Albalux-ul
Prima dată când m-am lovit de sintagma tâmpită a zgomotelor moderne, mama tocmai îşi luase maşină automată. De spălat.
Bine, eram sigure amândouă că nu va spăla la fel de bine ca Albalux-ul hodorogit, care rupea rufele la fiert şi le distrugea ţesătura la stoarcere, dar am zis că dacă are tot poporul, merită să ne chinuim mama-soţul, iar eu-tatăl, să intrăm în rând cu lumea (nu e de râs, până ne-am pus noi cablu - atunci Tatăl fiind îngrozit să nu rămână fiică-sa repetentă de prea mult uitat la televizor - se scoseseră Italia 1 şi Rete 4 din grilă, iar toţi copiii de la şcoală îmi explicau că Pro Sieben nu se ia cu ceai de muşeţel, contra răcelii).
Ei, şi pe indicaţiile de folosire, pe lângă faptul că ni se recomanda călduros să nu intrăm în cuvă şi să nu ne spălăm pisica la program economic, scria şi mărgica cu „zgomotele moderne”. Aha, am zis. Oare ce dracu’ vrea să spună? Vorbeşte maşina cu noi?
Ele zic, noi ne prindem
Maşina nu vorbea cu noi, dar nişte lucruri şi sentimente exprima ea în robotica ei. „Stronci-stronci” ritmic şi melodios semnifica că schimbă apa, „crâşti” – alt program, „ţing!” – nu e comanda bună, „pleosc” – iar n-am tras uşiţa de la canalul de scurgere şi ne inundăm.
Am colaborat perfect cu noua maşină, pentru că în scurt timp mi-am făcut bagajele şi dusă am fost în măritiş, unde nici măcar Albalux n-aveam, că între luna de miere şi 800 de turaţii, am preferat s-o fac pe romantica.
Iubirea cu frigiderul
A urmat un frigider splendid, pe care îl iubeam ca pe copilul meu alb şi dreptunghiular-prismatic. Era mare – dimensiunea contează! –, încăpeau şase vaci tranşate în el, iar ca urmare eu îl foloseam ca să-mi răcească săpunul din baie, vara, când igiena avea obiceiul să se înmoaie la temperaturi de peste 30 C°.
Făcea nişte zgomote sublime, ziceai că râde împreună cu tine, şi aproape că mă ţicnisem de la comunicarea cu frigiderul – mult mai bună de altfel decât cea cu individul cu care mă credeam menită în acel moment, dacă n-ar fi fost nevasta şi copilul la mijloc, plus obsesiile geloase pe fiecare gând pe care îl gândeam.
Incandescent
În contemporaneitate mă amuză tot: mouse-ul, pixurile, sunetul tastelor, clicul mobilelor care re-intră în teacă, butonul fosforescent de la aerul condiţionat, led-ul de la televizor (măcar ăsta tace!) şi cling-ul de la microunde.
Sirena SMURD-ului zbiară diferit de cea a Ambulanţei sau a Poliţiei. La Real, fâşâitul reconfortant al card-ului trecut prin POS mă unge la suflet.
Şi tot acolo am fost surprinsă holbându-mă pofticios la nişte gumiţe incandescent-albastre, care scoteau şi ele nişte sunete mici şi apetisante, lângă casă: „Astea cum se mănâncă?”, am întrebat cu papilele deşirate de poftă. „Nu se mănâncă, e reclamă cu baterii”.
