„Stăpână, nu se cade!” spuse camerista, Elviria şi dona Isabela de Malajunction abia de avu timp să-şi ascundă botinele, pe care le ridică atât cât să nimerească buzunarul dinăuntrul al fustei de tafta.
Rochia neagră, aşa cum se cuvine, era închisă până la gâtul neatins de soare de corsajul strâmt, iar umerii de luptător, din suluri vătuite, nu-i ascundeau fragilitatea. Cercurile de lemn zăngăniră uşor peste juponul aspru, din păr de cal.
Mantoul larg, vişiniu, o făcea să asude în acea zi de iulie. Dar ea primise să-i primească chiar acum pe aceşti oameni, în lipsa domniei sale don Alfonso Xavier de Maljunction! Străini în casă! Şi încă «acei» oameni ai mărilor…
Elviria o rugase, plânsese, invocase pe Sfânta Fecioară şi pe Sfântul Miguel, dar stăpâna îi porunci s-o îmbrace! «Tocmai de San Miguel e vorba, prostuţo!» – îi spuse dona Isabela. «Hai, cheamă-i odată pe indendent şi pe domnul Rossini, cei mai de încredere. Nu trebuie mare protocol, să vină în sala mică!».
Fata se cutremură: dacă acest Rossini, dubios vânzător de piei de gâscă şi pene de vulpe, i-o şopti ceva stăpânului? Sau poate chiar stăpâna îl cheamă ca să vadă că ochii lui că va fi o întâlnire cuviincioasă?
Jupân Manuel, nostromul care cobora de pe corabie şi în zilele de post, abia îşi opri un şuierat: ducesa ar fi valorat cel puţin o mie de reali, dacă ar fi vândut-o aşa cum era, aşa îmbrăcată.
Încercă să-şi dea seama dacă doamna avea… nuci de cocos sau merişoare pitite sub corsaj: ca toate bunele doamne, Isabela îşi ţinea sânii striviţi de corsajul bine strâns în şireturi – abia putea răsufla şi Elviria avea pregătită anume o sticluţă cu săruri, pentru cazurile de leşin sau când doamna se prefăcea indispusă ca să scape de dorinţele stăpânului.
Doamna nu era o femeie fricoasă, nu leşina uşor, însă corsajul, încă nou, o chinuia cumplit, mai ales în partea de lemn de cireş, din faţă, care se termina ascuţit undeva în preajma ruşinii femeieşti. Balenele din fildeş îi făcuseră chiar răni...
Căpitanul de pe „Urca de Lima”, don Fernando Mendoza, sfios cu doamnele, nu ştia dacă se cuvine să facă o plecăciune: „Senora, l-am găsit pe San Miguel, nava repauzatului dumneatale tătâne”. „Repauzatul?!”, strigă ducesa. Eliviria scoase sărurile. Nu fu nevoie…
