În România sunt extrem de multe de văzut, însă, din păcate, nu toate sunt cu adevărat obiective turistice, ci mai degrabă pot fi catalogate ca fiind curiozităţi ale unei ţări care doar pretinde că se interesează de promovarea şi dezvoltarea acestui domeniu.
Turism care, în alte state, constituie cu adevărat o sursă financiară consistentă la bugetul de stat. Am să vă exemplific, mai departe, ce înseamnă să fii turist „după indicatoare” în România, pentru a demonstra – dacă mai era nevoie – că nu este suficient să ai obiective turistice, ci trebuie să le mai şi promovezi, iar dacă le promovezi, să le şi… păstrezi.
Pentru această mică demonstraţie voi relata două întâmplări din două zone apropiate geografic una de cealaltă: Lisa – localitate situată în depresiunea Făgăraşului (versantul nordic al Munţilor Făgăraşului), între Valea lui Mogoş şi Valea Sâmbetei – şi localitatea Sâmbăta de Sus.
Ospitalitate şi ciorapi de lână „La vâltori”
La intrarea în localitatea Lisa nimic nu îţi indică minunile pe care le-ai putea vedea aici. Peisajul este, într-adevăr, sălbatic, liniştea este adâncă, însă doar dacă te-ai documentat în prealabil, pe internet – acolo unde vilegiaturiştii României încă îşi mai postează părerile despre locurile ce merită vizitate – te vei opri pentru a vizita o gospodărie tradiţională, „La Vâltori”.
Însă gospodăria tradiţională de aici nu cuprinde doar imensa cupă de lemn în care apa râului bate cergile; mai sunt aici două încăperi în care cergile sunt urcate pe un suport cilindric, din lemn, şi „pieptănate” de nişte ace de metal.
În altă încăpere, într-un alt suport cilindric, în care, pe interior, s-au montat ţepi de lemn, sunt introduse cergile şi sunt uscate, timp de o zi întreagă. Iar toate aceste minunăţii sunt acţionate doar prin puterea apei râului, care învârte o moară!
Gospodăria merită vizitată şi pentru ospitalitatea proprietarilor, curăţenia locului, liniştea, peisajul într-adevăr, de poveste şi… ciorapii împletiţi din lână pe care îi poţi cumpăra de aici. Tot aici, se pot achiziţiona cergi, sau alte straie lucrate din lâna prelucrată tradiţional, la vâltoare.
Întreaga gospodărie a fost restaurată printr-un proiect realizat cu fonduri Phare şi apoi a fost introdusă în circuitul turistic etnocultural din Ţara Făgăraşului.
Termopane şi galben-pai în stil… brâncovenesc?!
În comparaţie cu această aşezare – o adevărată încântare – să ne oprim acum atenţia asupra unui alt obiectiv, aflat – teoretic – în localitatea Sâmbăta de Sus.
Spun teoretic, deoarece pe unul dintre panourile turistice din localitate scrie foarte clar pe unde o pot lua turiştii pentru a vedea „Castelul Brâncoveanu” – „Castle”, pentru turiştii străini! – despre care aflăm, tot din indicator, că este vorba despre o construcţie datând din secolul XVIII-XIX.
Cum şi principala sursă de informare în materie de turism – Google, doar nu site-ul Ministerului Mediului! – ne-a indicat aşezarea ca pe un obiectiv demn de vizitat (ridicat de domnitorul Constantin Brâncoveanu), am decis să vizităm neapărat locul.
Chiar şi localnicii pe care i-am întrebat unde este castelul ne-au dat de înţeles că, pentru dânşii, castelul există. „Mereţi înainte, apoi la stânga, până se termină drumul bun – evident!, faza cu drumul prost face parte din tradiţia românească – şi apoi mai mereţi puţin şi daţi de castel”, ne-au îndrumat câţiva locuitori ce stăteau de vorbă pe lângă indicator.
Dar drumul stricat a fost doar o glumă faţă de surpriza care ne aştepta acolo! Înainte de a ajunge la „castel”, am lăsat, pe dreapta, o poartă înaltă, din cărămidă arsă, degradată…
Însă în locul unei ruine – la care ne aşteptam, socotind după poarta cea veche – am descoperit o clădire modernă, cu geamuri termopan, văruită proaspăt în galben–pai, aşa cum cu siguranţă i-ar fi plăcut domnitorului Brâncoveanu!
Mergem până aproape de clădire şi schimbăm câteva cuvinte cu unicul paznic. „Aici e castelul?”, întrebăm, nedumeriţi şi, totuşi, cu o undă de speranţă în glas că, poate, ni se va spune să mai mergem două-trei sute de metri pentru a descoperi adevărata construcţie.
„Arată a castel acesta?”, ne ia la judecat paznicul, scuipând, cu responsabilitate, seminţele de floarea soarelui. Aflăm că imobilul „a fost cumpărat de patronul meu şi l-a refăcut, dar nu pentru turişti”. „Bine, dar atunci de ce mai e plăcuţa cu monumentul istoric?”, întrebăm, înciudaţi.
„Patronul i-a spus primarului să scoată plăcuţa, nu e treaba noastră”, vine răspunsul printre cojile de seminţe. Morala? Unde este de vizitat, trebuie să cauţi drumul cu lumânarea, în timp ce acolo unde eşti invitat să mergi, ai putea să descoperi că obiectivul turistic… s-a privatizat!
