Stăpâna ascunsese punga sub pelerina pe care şi-o pusese singură. „Ascultă, Alicia: vezi pe unde umblă domnul Rossini, dacă a tras odată trăsura aia, dacă a pus cuferele cum i-am zis. Trimite-o pe Carmencita aici. Apoi urci în trăsură şi să nu îndrăzneşti să te dai jos fără voia mea, căci altfel îţi voi tăia o ureche” Şi îi arăta foarfecele cu care tăiase fitilul lumânării care fumega a rău…
Ajunseră la trăsură. Vizitiul era plătit tot din punga contesei - Casa de Maljunction nu mai avea cai. La Fete îi promisese stăpânului un împrumut, dar stăpâna nu putuse să facă ceea ce făcuse păpuşa în mâinile francezului…
Acum ar fi făcut orice, de frica rugului. Odată se fripsese rău cu lumânarea şi de atunci se gândise mereu cât trebuie să usture la autodafe. Deşi se zice că nenorociţii de condamnaţi erau sugrumaţi atunci când erau legaţi de rug. Vizitiul biciui gloabele.
Rossini se asigură că erau destul de departe de casă când spuse: „Stăpână, cu credinţă vă spun că vă voi întovărăşi cu întreaga suită – „întreaga suită” erau, desigur, slujnicele -, numai până în port: vă urc supus pe o corabie şi vă urez vânturi bune şi graţioase. Am rău de mare, nu pot urca la bord…” „Rău de mare? Ce-i aia?!” – se îngrozi stăpâna. „O sfârşeală doamnă, o ameţeală, deîndată ce valurile încep să urce şi să coboare ca vacile nebune când se pune foc în cireadă!”
„Valurile se… mişcă?” – se miră dona Isabella, care văzuse spre drumul spre biserica aceea a cununiei doar o fântână arteziană gingaşă, rămasă de pe urma maurilor. „Sigur, valurile se mişcă al naibii de rău – o asigură Rossini, fără să-şi ceară iertare pentru înjurătură – numele Necuratului, dar nici femeile îngrozite nu băgară de seamă: auzi, valurile se mişcă!
„Uneori e doar ca şi când te-ai da în leagăn, da´ când furtuna rupe catargele şi eşti ud din cap până-n picioare, te întorci pe dos ca nădragii puşi la uscat şi dai afară tot ce-ai mâncat în anul acela!” „Ţie silă adică?” – îndrăzni Alicia, care rămăsese o dată grea, dar lepădase.
Dar deja ajunseseră în docurile-furnicar şi trebuiră să o ia pe jos. Mirosea ascuţit a catran proaspăt şi a peşte vechi. „Santa Maria de Vella” fu prima corabie la bordul căruia domnul Rossini se cocoţă pe schela şubredă.
Căpitanul nu cerea mult să ducă trei oameni până la Malta, unde avea drum. Dar când se uită peste copastie şi văzu jos cele trei femei, zbieră supărat: „Ai spus <>, bre! Nu trei femei! Nimeni nu ia ghinion la bord! Partea femeiască nu urcă pe corăbii, se ştie! Am avut un matroz care a îndrăznit să aducă o mâţă! L-am judecat noi la bord şi i-am tăiat mâna. Stânga, că a dreaptă ne mai e de folos…”
(va urma)
