Rossini dispăruse însă – îl descoperi lângă copastia înaltă a unei galere, vorbind cu un matelot. Acela gesticula de zor şi domnul Rossini se schimbă la faţă.
Reveni lângă femei: „Stăpână, au fost zărite câteva feluci. Nu pot fi decât piraţi. Cel mai bine ar fi să ne întoarcem! Dacă ne prind maurii, ne căsăpesc, ne duc robi! Sau… doamnele ar putea ajunge sclave!” „Să ne întoarcem? Ca sclave vom trăi de bine de rău, dar după ce urci pe rug nu-ţi mai rămâne nimic”, murmură stăpâna.
Ordonă să se întoarcă la trăsură. Îl va căuta pe francez! Nelipsit din casa lor, tovarăşi de afaceri cu defunctul ei soţ, de La Fete ar putea acum s-o ajute. Depindea de cât de cavaler era…
Dona Isabella spera acum că măcar acel ticălos de franţuz, marchizul de La Fete o va putea proteja, ca prieten, nu-i aşa, de familie. Îi va spune cum ar putea să-şi recupereze de la fratele mortului toţi acei bani împrumutaţi. Contesa aflase la ce bancheri lăsase don Alfonso, fie-i ţărâna grea ca plumbul, bijuteriile.
Grăbi deci vizitiul să iasă din viermuiala înnebunită a portului. Mulţimea dădea pe-afară, încât unii căzuseră de docul înalt în apa murdară. Domnul Rossini credea că şi-a depăşit cu mult obligaţiile ducând-o chiar şi în port, se gândise să o abandoneze aici pe stăpână, însă fără trăsură ar fi fost ajuns din urmă de mulţimea înnebunită care striga nedesluşit: „Maurii! Piraţii! Blestem! Vine moartea!”
Vizitiul ştia nişte străduţe pe care nu era încă nimeni; nu le fu greu decât să-i împingă cu pieptul cailor pe cei care se buluceau să scape din zona portului, să se ascundă prin beciuri sau să fugă din oraş. Câteva bice peste faţa celor îndrăzneţi fură un excelent remediu pentru frica de piraţi, iar trăsura fără blazon se legănă spre reşedinţa, periferică, a marchizului.
Soiul de afaceri pe care le făcea francezul nu se simţeau prea bine în văzul lumii, al perceptorilor regali şi poliţailor. Şi cu ce nu se ocupa marchizul, numai murdar să fie?
Peste clădirile înalte răsărea, ca o insulă, Catedrala, cu cele două turnuri şi acoperişul ca de moschee. „Numai de n-ar fi şi acesta plecat de frica piraţilor!”, urlă Rossini.
Micul palat cu etaj al franţuzului nu era luminat, deşi soarele scăpătase deja peste catedrală, ca o corabie în scufundare. Intrară şi nimeni nu-i opri în hol. Urcară, în urma domnului Rossini, grăbit să întâlnească în sfârşit un bărbat care ştia ce trebuia făcut în astfel de situaţii vitrege. Doi servitori coborau, icnind pe scări la un cufăr uriaş. Marchizul îi zorea din urmă, cu cravaşa.
Contesa se bucură de parcă ar fi văzut un vechi prieten: „Marchize, o biată văduvă cere protecţia voastră!” Marchizul nu se opri trecând pe lângă ei: „Prea târziu, contesă: vremea ofertelor mele a trecut!”
(va urma)
