Este ca atunci când, ţânc fiind, îl fixam timid cu privirea pe tata şi transmiteam printre dinţi: „…”. Poftim?, venea întrebarea. „Am zis NU”.
N-aţi înţeles – privirea timidă mă ajuta să scap de vreo palmă venită de nicăieri, ca un OZN aterizat în parcarea de la Alimentară. Eram privită, la rândul meu, cu multă compătimire: „Dumnezeule, câte aş putea să-ţi fac…”.
Tati, spre deosebire de alţi tătici, mai slabi de înger, mă lăsa în bani mei. Nu insista, tare era deştept!, pentru că ştia ce înseamnă să faci jocul prostului – te lasă nervii şi e păcat, faci ulcer…
Comunicarea
Era o epocă perfectă (am ştiut de pe atunci, nu contează dacă mă credeţi), în care adulţii îşi vedeau de treburile şi cuvintele lor complicate, în care zburai din calea oaspeţilor la 10 secunde după apariţia lor („N-ai ce căuta cu oamenii mari”), în care copiii invitaţilor erau singura distracţie, şi aia silnică. Dacă erau copii mari, stăteau cu frate-meu şi se iritau vizibil când apăream crăcănând nişte ochi care se vroiau simpatici.
Am reuşit, de mai multe ori, să mă umplu de ridicol (ce fascinant că eram atât de mică, cred că ai mei sufereau cumplit, dar nu aveau de ales), când umflată de plâns, ceream să fiu lăsată să fac spectacol cu poeziile de la grădiniţă măcar pentru plicticoşii ăia căţăraţi pe picioroange, care ajungeau fără scăunel la întrerupător.
Spectacol cu unghii şi draperii
Apăream ca o comedie isterică de după două perdele, spuneam mai întâi cum mă numesc, dădeam adresa de acasă şi numărul de telefon (la faza asta deja nu mai ajuta faptul că bieţii oaspeţi erau cu unghiile înfipte în carne), număram ca un copil de circ până la 10 şi înapoi (de la 11 până la 20 era distracţie privată, numai mama şi tata acceptau că 16 este o cifră imposibilă şi că ordinea dintre 17 şi 19 nu este una fixă).
După ce terminam prezentarea, cântam cântecelul cu piticul (habar n-am despre ce naiba cântam), spuneam poezia cu fulgul, făceam şi aerobicul cu „Suflaţi fulguleţul” (acesta era aerobicul de la grădiniţă, ţineai palma în sus şi suflai încet, să nu faci febră musculară) şi mă împiedicam la reverenţă. Uşuraţi, invitaţii aplaudau, stingeau ţigările şi se întorceau la discuţiile docte.
Soluţia?
Trebuia, aşadar, să citesc! Nu aveam unde să mă duc (mamă, ce bătăi îmi luam de la copiii populari de afară, din faţa blocului), nu aveam televizor la care să mă uit, părinţi obsedaţi care să mă caute de traume neştiute.
Ascultam discuri într-o disperare (dacă ar fi fost inventat un job pentru ascultătorii de discuri cu poveşti, nu aveam concurenţă!), băgam degetele în urechi când împăratul urma să ţipe la Făt-Frumos (ştiam şi câte secunde să menţin degetele în urechi), citeam doar cărţile cu dialog şi poze (tata pierduse orice speranţă că i-aş putea gusta opera, lucru evident în dedicaţiile pe care, obligat fiind de calitatea de părinte, mi le scria pe fiecare nouă apariţie) şi muream de curiozitate ce vorbesc „oamenii mari”.
Cuvinte, cuvinte…
Primele discuţii la care am asistat, în prezenţa altor adulţi decât ai mei personali, m-au făcut să mă simt la un show cu netalentaţi. Ah, deci oamenii mari spun glume proaste, de-aia nu trebuie să îi asculţi! Ah, oamenii mari îşi zic lucrurile pe care vor să le audă. Ah, oamenii mari se plictisesc rău tare când se aud minţind aşa de prost.
Tot ai mei m-au lămurit că nu toţi oamenii mari sunt proşti. Îi şi vezi (dacă eşti atent) pe unii dintre ei, cum îşi bagă degetele în urechi ca să nu audă cât zgomot fac alţii cu gura.
Explicaţie foto: Gânditor… „Oare ce vorbesc oamenii mari de eu trebuie să îmi petrec mai tot timpul pe stradă?”
