Dinastia Ming, de asemenea numită şi Imperiul Marelui Ming, a guvernat China timp de 276 ani (1368 – 1644 ), ca urmare a prăbuşirii dinastiei mongole Yuan. Perioada este descrisă de istorici ca fiind „una dintre cele mai mari epoci de guvernare ordonată şi stabilitate socială din istoria omenirii”, fiind ultima dinastie din China condusă de către etnicii chinezi Han. Deşi capitala primară, de la Beijing, a căzut în 1644, la o revoltă condusă de Li Zicheng (care a stabilit Dinastia Shun, în scurt timp înlocuită cu dinastia manciuriană Qing), regimurile loiale tronului Ming - numite colectiv Ming de Sud - au supravieţuit până în 1662.
Începutul
În anul 1368 Zhu Yuanzhang – fost călugăr budist – a urcat pe tron, înfiinţând dinastia Ming. El a fost supranumit împăratul Ming Taizu (adică primul împărat al dinastiei Ming), cu toate că numele sub care a condus era Hong-Wu. Acesta a domnit 31 de ani, timp în care, a făcut tot posibilul de a întări puterea autocraţiei feudale, transformând toţi demnitarii cu merite excepţionale şi disidenţii în sfetnici fără vreun rol executiv. Ca mulţumire pentru ţăranii ce-l ajutaseră să vină la putere, Hong-Wu instituie o retribuţie cu pământ, face dările mai echitabile şi înfiinţează o colonie de lucru pentru nevoiaşi. Apărarea împotriva invaziilor mongole şi japoneze de pe coastă rămâne o problemă pe toată perioada Ming. Încă din anul 1387, China începe construirea unor fortificaţii pe coastele de est şi de sud-est şi extinde Marele Zid Chinezesc înspre vest şi nord-vest.
Perioada eunucilor
În mod interesant, în China, cei mai mulţi eunuci nu erau prizonieri de război sau trădători degradaţi din drepturi cum se întâmpla în lumea musulmană, ci proveneau din familii nobile, părinţii venind de mână cu proprii copii spre castrarea acestora. Nobilii chinezi vedeau aici o ocazie pentru o carieră diplomatică pentru fiii lor, sau o oportunitate fără precedent de îmbogăţire, ţinând cont că eunucii erau administratorii întregului tezaur imperial chinez. Unii dintre ei deveneau atât de bogaţi şi influenţi, încât îşi depăşeau în putere însăşi împăraţii.
Împăratul Chengzu, care urcă pe tron în anul 1402, alcătuieşte o flotă masiva, intensificând comerţul exterior. Treptat, eunucii îi înlocuiesc pe demnitari în administraţia internă a imperiului, până când devin, sub succesorul lui Chenghzu, instrumentul real al puterii, în măsura în care la tron au urmat o serie de împăraţi slabi sau prea tineri. În tot acest timp, mongolii ameninţau China, înaintând până la Nanjing şi Beijing.
În 1550, toate funcţiile de la curte şi controlul administraţiei sufocate de birocraţie nu mai erau sub nicio formă în mâinile împăratului.
Ascensiunea manciurienilor
Un lider tribal Jurchen, numit Nurhaci, a câştigat rapid, începând cu doar un trib restrâns, controlul asupra tuturor triburilor manciuriene. În timpul invaziei japoneze din Coreea, el s-a oferit să conducă triburile sale în sprijinul Mingulu. Această ofertă a fost refuzată, dar el a fost înobilat cu titluri onorifice, pentru gestul său. Cunoscând slăbiciunea de autoritate a împăraţilor Ming, la nord de propria frontieră, Nurhaci a unit toate triburile nordice adiacente, consolidându-şi puterea în regiunea înconjurătoare a patriei lui, precum dinastia jurchenă Jin făcuse în trecut. În 1610 a rupt relaţiile cu guvernul Ming, iar în 1618 a cerut să i se plătească tribut, ca despăgubire pentru cele "Şapte Plângeri", pe care le-a documentat şi le-a trimis la curtea imperială. Acest lucru a fost, efectiv, o declaraţie de război, căci Ming nu avea de gând să plătească tribut unui fost stat tributar.
În 1636, fiul lui Nurhaci, Huang Taiji, a redenumit dinastia din "Jin Târzie" în "Marele Qing", în oraşul Shenyang, care a fost cucerit de armata condusă de acesta, în 1621, şi a fost făcut capitală în 1625.
Apusul unei ere
Un soldat ţăran pe nume Li Zicheng a pornit o revoltă, împreună cu acoliţii săi, soldaţi de asemenea, în vestul Shaanxiului, la începutul anilor 1630, după ce guvernul Ming nu a reuşit să expedieze proviziile atât de necesare acolo.
În 1640, masele de ţărani chinezi, care sufereau de foamete, în imposibilitatea de a-şi plăti taxele şi nemaifiindu-le teamă de armata chineză, tot mai învinsă în conflicte, au început să se organizeze în bande mari de rebeli. Formaţiile militare imperiale, prinse între eforturile inutile pentru a respinge raidurile manciuriene din nord şi revoltele ţărăneşti uriaşe din provincii, efectiv, s-au destrămat. Neplătită şi înfometată, armata a fost învinsă de Li Zicheng - acum autointitulatul Prinţ Shun – părăsind capital de la Beijing, fără prea multă luptă. La data de 26 mai 1644, rebelii au cucerit definitv oraşul, când porţile au fost, în mod perfid, deschise din interior. În timpul acestei crize, ultimul împărat Ming s-a spânzurat de un copac din grădina imperială, din afara Oraşului Interzis.
Străluciţi şi nu prea
Împăraţii dinastiei Ming nu prea au reuşit să se ridice la nivelul de inteligenţă şi curaj necesar pentru a conduce cu succes un imperiu. Cu toate că în timpul domniei lor China a cunoscut un progres semnificativ – agricultura a stat la bază, prin cultivarea de noi plante – meritele nu li se cuvin membrilor familiei imperial.
În cele din urmă, dinastia Ming s-a dovedit a fi caracterizată de lipsa de autoritate şi de neputinţă, imperiul fiind condus, nu tocmai din umbră, de către eunuci.
