Eu şi supermarketurile. Povestea noastră a început demult, prin 2002, când depozitele – care vindeau haine la un loc cu cartofi prăjiţi, mici şi suculeţ din E-uri strepezitor de dulci – nu mi se păreau vreo culme a comerţului, iar magazinele centrale străluceau exclusiv prin preţuri astronomice, neridicându-se nici măcar la nivelul amuzamentului isteric din depozite.
Aşadar, în negurile lui 2000, apărea Billa. Beah, am zis atunci, de ce or fi început tocmai cu magazinele alimentare? Observaţia nu m-a oprit însă să nu mă înnod şi eu la imensele cozi de la intrarea în magazin, în ziua inaugurării.
Ce experienţă! N-am mai văzut atâţia oameni isterici decât la fiecare următoare inaugurare de mega-hiper-super-market! Dar… inocenţa dispăruse. Niciodată nu a mai fost la fel de distractiv, poate pentru că dăţile următoare participam în calitate de jurnalist, nu de cumpărător.
„Foarte ieftin, tu”
Anii au trecut. Şi anotimp după anotimp am strâmbat din nas în faţa colegilor care îşi anunţau plimbările gospodăreşti prin hipermarketuri. Ce snobi, mi-am zis. De parcă i-ar fi făcut mămicile lor la reduceri!
Oamenii inventaseră tipologii, întâmplări specifice şi replici-şabon. Existau familiile tâmpite, care blocau un raft întreg cu comentariile, gospodinele zăpăcite de cap care te luau la chestionat „Da’ e bună?” de cum puneai mâna pe vreo pâine sau importantul „Am puncte”, anunţat la casă.
Colegii mei le ştiau pe toate pentru că îşi făceau cumpărăturile de acolo, din raiul produselor organizate şi „foarte ieftine, Elena”, şi pentru că, aţi ghicit, ei aveau maşină, iar eu nu. Eram invidioasă? Măi, ca să zic pe bune, dacă eram, nu ştiam!
Eu, gregara
A trecut eclipsa, s-a terminat facultatea, m-am măritat, apoi am terminat căsnicia, apoi am zis că trăiesc independent (ca în VANK), apoi m-am trezit că, în independenţa mea, primeam cadou Loganul de la mama.
Da, am revenit puţin cu picioarele pe pământ, trei zile mi-am pus întrebări, dar când am fost întrebată dacă nu sunt jignită de gest, m-a pufnit râsul.
Pentru că - Dumnezeule, ce mai ghiciţi! -, puteam şi eu să intru în rândurile stupizilor pe care îi dispreţuiam că se duc la hiper-giga market, în loc să-şi facă târguielile de la magazinul de la colţ. Ce spirit gregar, veţi spune unii dintre voi. …ăia care nu aveţi maşină, vezi bine!
Amintiri…
Am găsit gospodina isterică, am fost eu însămi cumpărătorul tâmpit, lipit pe toată lungimea unui raft cu ditamai căruţul şi nemailăsând picior de om să se apropie, m-am uitat ca la avioane la curioşii care îşi băgau mâinile în cumpărături, nedumeriţi că eu unde am găsit aia, că ei nu au văzut-o!?
Am ajuns chiar într-un asemenea hal încât dacă se termină pâinea, nu cobor la non-stop (ce drăguţ era când coboram noaptea la non-stop… ce mai băteam la geam până se speria vânzătoarea şi îmi zicea că ea are spray paralizant, şi că să plec, vagabondu’ dracu’…), ci vreau la coloso-market. Şi vreau şi un anumit tip de pâine, de parcă m-a făcut mama printre hipo-glucidice…
Înţelepciune la reducere
Nu aş putea să îmi dau cu părerea despre preţurile din marketuri. Mie toate mi se par nejustificat de scumpe, la cât sunt eu de amabilă că le aleg! Pe de altă parte, bine că nu sunt paznic sau vânzătoare la vreun magazin de-acesta, că eu zic că m-ar ucide angajatorul cu pietre încercând să mă scoată de la raionul de dulciuri!
La non-stop mă duc foarte rar şi tot timpul am tendinţa să mă deghizez, poate nu îmi mai spune nebuna cu spray-ul paralizant că ea credea că m-am mutat din cartier de când nu m-a văzut.
Clar, m-am făcut snoabă, dar primul pas spre vindecare este să recunosc. Am citit eu asta într-o carte, undeva în Real…
