Dacă n-ar fi avut în faţă o navă scufundată care plutea, maurii ar fi sărit pur şi simplu la atac. Obişnuiţi însă a se căţăra, cu iataganul în dinţi, pe bordurile europene înalte, nu le era la îndemână să scoboare pe acea insulă de lemn care părea o capcană aşteptâdu-i doar să-i tragă la fund. Ahmet, reysul navei, le făcu semn oamenilor din echipaj să fie cu mare băgare de seamă.
Al-Kirmizi, „Cel Roşu”, se aplecă însă peste copastia mică, cu ochii largi. Renegatul spaniol nu mai văzuse femei din neamul său de prea multă vreme! Adică, de când fusese luat prizonier de pe galera sa, cu şase primăveri în urmă, zăcuse în temniţa arabă, trecuse la Islam, apoi muncise rob la un negustor grec din Alger, unde se răscumpărase şi trecuse acum la afaceri alături de noii săi fraţi.
„Que? O, Santa Felice, o, quermessa! Quermessa!” Nu putea fi decât o mare petrecere cu dame acolo jos, păcat că Islamul nu îngăduie şi un poloboc mare plin cu rom! Şi, fără să-şi mai întrebe starostele, renegatul şi sări pe puntea femeilor, acum la două degete sub apa mării. Sub greutatea lui, vasul se mai afundă parcă de-un deget!
Fetele leşinate îşi reveniseră între timp: nu-ţi poţi pierde cunoştinţa multă vreme atunci când cazi pe o punte udă! Se adunară una în alta, doar creştetul slinos al lui Maldito se iţi pentru o clipă în spatele cabestanului. Reysul, comandantul felucii, nu se lăsă mai prejos şi sări şi el, iar „San Miguel” mai intră un pic în apă.
„Veniţi să căutăm arme, hărţi şi odoare!”, le ceru Ahmet-efendi în arabă. Doar doi matrozi tuciurii se scurseră pe frânghii de abordaj unse şi săriră precum şoarecele, uşooor, pe coltucul de brânză, dar „San Miguel” se afundă şi mai mult, iar glasul şuvoaielor care de mult se scurgeau în cală se auzi şi mai înalt.
„La Allah, illa Allah u M\'hamed Rasul Allah!”, strigară de sus arabii. „Hermoso!”, de jos strigă roşcatul, apucând-o lacom pe micuţa Carmencitta. Pentru început.
Când Felicidad scoase stiletul ţinut cuminte între faldurile zdrenţuite ale sutanei, cei din jur nu văzură decât o femeie urâtă – dar ce femeie este îndestul de urâtă pe marea pustie? – apropiindu-se, poate poftind a bărbat, de spaniolul convertit musulman.
Când vlăjganul cu barba ca ardeiul iute se prăbuşi, împrăştiind stropi, câţiva mauri izbucniră chiar în râs, scăpaţi de grija de până atunci: tăntălăul alunecase pe apă! Numai că apa deveni, nu ştim de ce, roşie, în jurul matahalei poftitoare.
Pocnetul arhebuzei veni pe neaşteptate, spărgând oalele liniştii. Maldito se ridica, ochind cu espignola în al doilea maur. Ahmet se prăbuşise şi prin ţeasta sa se putea vedea ca printr-un geam deschis. Celelalte femei ţipară, speriate de sânge.
