* Nu vă supăraţi, unde mă aflu? *
Eh, acum recunosc: stau prost cu simţul de orientare. Când eram la grădiniţă, mă învârteam pe loc până îmi dădea sângele pe nas (inteligent copil, ştiu), doar pentru că mă distra faptul că atunci când mă opream, nu mai recunoşteam nimic.
Magic, obiectele se reaşezau în mintea mea. Drumul spre casă îşi schimba coordonatele. De vreo două ori am încercat să-i explic mamei că ştii, uite ce mi se întâmplă mie. M-a privit lung şi atent: „Nu te mai învârti”, mi-a oferit soluţia. Poftim, ce zic eu şi ce răspunde ea.
Spre Portul Roşu
Eram deja mare şi mergeam singură cu maxitaxiul. Pac, mă duceam la şcoală, pac, mă întorceam. Pac, odată se opreşte maşina. Pe la Portul Roşu. Zice şoferul: „Oameni buni, coborâţi, plecaţi, luaţi avionul, eu am pană”.
Aha, zic, mare lucru. Mă duc pe jos acasă, şi-aşa vreau să slăbesc – nu, nu cred că am trăit vreo perioadă în care să nu am prostia cu slăbitul în cap. Şi am plecat. După 5 minute de rătăcit pe nişte străzi ca rupte de pe planeta Marte, începusem să plâng. La propriu, că, de, panica, ştii.
Mi-au trecut toate jenele – adolescenţilor li se pare că şi să ducă lingura la gură e ridicol, uite, mă, cum se uită ăla la mine, sigur mă comentează – şi-am sunat la o poartă: „Bună ziua, doamnă! Unde mă aflu?”. Drăguţă, femeia mi-a arătat colţul străzii – dacă ajungeam acolo, vedeam Domnească.
Mi-a zis şi că ea simpatizează oltenii, poate miroseam a ceapă, naiba ştie, mie mi-a convenit - mai degrabă să mă creadă din Craiova, decât să ştie că-s făcută grămadă.
La shopping moldovenesc
Săptămâna asta am re-făcut plinul în Statele Unite of Giurgiuleşti, Republica Moldova. Adică pac, am traversat la moldoveni. Pac, am băgat benzină, am luat ciocolăţică de la peco. Pac, am aşteptat să ni se dea drumul pe pod. M-am dat şi şmecheră, adică am plecat la drum seara, la 10, ca să nu mă mai leşine soarele şi să zic că mi-e rău că aşa-s eu, sensibilă.
Problema a apărut la întoarcerea în ţară, pentru că noapte fiind şi simţ de orientare zero existând, am trecut podul şi m-am pomenit frânând lângă nişte TIR-uri parcate.
Hai, mă, Ulise! Hai, că se poate!
Să mă taie cu lacrimi din nou, şi alta nu, mai ales că în momentul acela în capul meu nu era foarte clar dacă sunt în România, Moldova, Ucraina, Rusia, fâşia Gaza sau Portugalia. Într-un final, am orbecăit după 5-6 maşini care ştiau drumul şi m-am aliniat la coadă.
Care Ulise, nevastă-sa Penelopa, care aventurile întoarcerii acasă? Eram mai fericită ca un copil găsit, îmi venea să spun şi numărul de fix de-acasă, nu numai să deschid portbagajul la control. Cum am găsit eu ţara! România, te iubesc, ce bine că eşti, măi, patrie.
