Ce profunzi suntem noi…
Există vreun om căruia să nu-i fie o jenă egală cu amintirea plânsului legat de moartea mamei lui Bambi (apropo, pentru cei care cred că e cool şi probă de sensibilitate să rememoreze cum se blegoşeau instant când îşi dădea desenul animat ultima suflare, am noutăţi: e penal, ba chiar mai mult!) când îşi revede jurnalele? Mă rog, scrierile de tinereţe. Bine, biletele de amor, cele în care juram că iubeam proaspăt ca o ştanţă pusă pe ouăle din piaţă.
Cu mare satisfacţie mă gândesc (da, sunt nasoală) că milioane de adolescenţi trec acum prin exact aceleaşi panarămi de profunzimi abisale ca şi mine, că suferă pentru că aşa scrie la manualul cu James Dean pe copertă şi aşa i-au învăţat psiho-pedagogii şcolari.
Nocivi ca tusea seacă şi plaţi ca peştii expiraţi, noii „profesori” specialişti ignoră cu bună ştiinţă faptul că răsfăţaţii şi încrezuţii copii ai acestor zile au atât de puţine probleme reale încât droguri le mai trebuie, ca să facă faţă stresului cotidian. Să le băgăm aşadar în cap că, da, mămică, tu ai inventat roata, apa caldă şi iubirea cu multe cuvinte…
În iureş
Mi-ar trebui zile (şi nu le-aş da, să mor dacă le-aş da) să-mi amintesc toate lucrurile care vai, erau incredibile şi mi se întâmplau grămadă: uite, apusul, ba nu, răsăritul, ba nu, prima dată când am vomat după bere, ba prima mahmureală şi primul dres (mulţumesc, mamă, de atunci covrigul şi iaurtul au o semnificaţie mai practică şi decât a ţigării de după).
Înţelegeam că viaţa era compusă din părinţi (indivizi greu impresionabili) – dacă nu m-ar fi informat chiar ei, cu ani înainte de a începe ţicneala, că revolta hormonală nu are nicio legătură cu sentimentele care ne leagă, poate chiar mă lua valul şi acum săream coarda la circul din Spania -, şi o lume colorată, plină de copiii alcoolici, de-o vârstă cu mine, care plângeau de usturime când aprindeau ţigara şi de mulţumire când o stingeau - tot marcaseră şi fuseseră văzuţi în timp ce o fumau.
Urăsc vârsta, dar îi iubesc pe teenager-i
Stare jalnică, în care şcoala, educaţia, genele fine şi talentele la atelier par că trec prin putrefacţie, adolescenţa este în continuare preamărită evident, chiar de către cei care o trăiesc. Îşi imaginează, bieţii de ei, teenager-ii, că ce comentează ei între ei despre Beyonce, Tokio Hotel sau muzica clasică („Queen”, d’oh, ce vă închipuiaţi că vorbesc de Vivaldi?!) sunt consideraţii demne de a fi reţinute.
Se grăbesc să le consemneze, să le publice, să şi le citească unii altora sau să se întrebe dacă oamenii s-au prins că au lecturat trei pagini din Cioran şi de-asta s-au făcut brusc deştepţi. Cum adică dacă nu aveţi calităţi? Sunteţi simpatici, credeţi-mă, mă faceţi să mă simt bine că am îmbătrânit.
