Facebook-ul e o panaramă, mulţi zic în limbaj de mall că-i must-have. Socializarea veritabilă e aia pe care o construieşti la o cafea, un suc, pe o bancă din parc. Pe Internet se cultivă doar autismul, dar n-am descoperit eu gaura din covrig şi nici lipiciul din cârca timbrului poştal.
Voiam doar să mă dau nervos din cauza unora care manipulează în continuare pe acest canal, indiferent de subiect: Roşia Montană, maidanezi, Siria, relaţia cu Fondul Monetar Internaţional etc. Mă opresc - aţi ghicit - la maidanezi. Două fete bătrâne, una psiholoagă şi alta studentă la psihologie (de unde aţi dedus că-s bătrâne la suflet), au întocmit o compunere de clasa a IV-a în care încearcă să demonteze suferinţa familiei lui Ionuţ, copilul de patru ani ucis de câini în Bucureşti. Gagicile astea urâte la corazon ne arată din start un tablou la care trebuie să ne închinăm - duduile din poveste se bat cu lăbuţa în piept că desluşesc tainele patologiei minciunii. Wow, şi eu care credeam că se pricep doar la zacuscă, ce misogin nenorocit!
Ca să nu lungesc vorba, croitoresele de emoţii omeneşti iau la puricat imaginile cu familia defunctului şi concluzionează exact ca un tractorist pus faţă-n faţă cu tabelul periodic al lui Mendeleev: „Ăştia n-au suferit, dom’le! Minciuni!” N-ai cum să te superi pe asemenea entităţi, cele două purtătoare de aparat de naşteri nu-şi vor pune niciodată maternitatea la treabă. Aşa-mi pare, sper să mă înşel. Ele vor înfia căţei toată viaţa. Ah, dacă le vor muri pechinezii, vor negocia cu levitaţia pe la etajul al VII-lea, dar nu pot înţelege niciodată cum este să dispară de pe faţa pământului bucata de om plăsmuită de propria fiinţă.
Exact ca cizmarul care umblă cu pantofii găuriţi, şi mulţi psihologi au nevoie de psihiatru: mai periculoşi decât câinii fără stăpân sunt oamenii care ar fi în stare să omoare oameni pentru a apăra nişte animale. Maşina timpului folosită pentru reîncarnări mai dă şi rateuri...
A nu se înţelege că încerc s-o extrag din culpă pe bunica băieţelului. Nu, doamna, cum-o-chema, era obligată să stea mereu în preajma preşcolarilor, iar dacă aparatul locomotor nu-i permitea o promenadă atât de consistentă, ar fi trebuit să ridice mâna. Şi ea e bună de plată!
