A fost luată în calcul, ca o soluţie salvatoare, de concordie, propunerea ca primarul Sibiului, independent politic, să fie numit prim-ministru. Un guvern de tehnocraţi, în momente în care electoratul, sătul de promisiuni neonorate şi scandaluri politice, a părut şi altădată salvarea.
Soluţie salvatoare în 1931, marele Nicolae Iorga a demisionat în ´32, scrie Romus Dima în „Premierii României” 1862 – 2004”.
Premier în timpul marii crize economice, Iorga putea scrie o istorie a evenimentului, nu să-l şi administreze. Valeriu Râpeanu vorbea chiar de „concepţii nostalgice medievale” la premierul cu pricina, aşa cum astăzi i se reproşează câte unui politician vechi nostalgiile comuniste...
Neputinţa marelui Iorga
Guvernul de „uniune naţională”, care să fie deasupra micimii intereselor de partid, nu a rezistat. Iorga i-a ţinut luni de zile fără leafă pe bugetari. Ziaristul Pamfil Şeicaru punea căderea Guvernului pe seama haosului creat în finanţele ţării de către ministrul Constantin Argetoianu (om politic, bogat om de afaceri devenit premier în ´39), care a utilizat inclusiv banii de salarii pentru finanţarea unor bănci falimentare.
Încă ceva: ca şi în Guvernul Boc, Iorga a comasat portofoliul de la Interne cu funcţia de premier, îndeplinind două funcţii. Iorga introduce o a doua „curbă de sacrificiu” din timpul crizei, adică pune un impozit suplimentar, de 15 la sută, pe salarii şi pensii. El primea scrisori cu reclamaţii şi nota: „Se adaugă scrisori de insulte.”
„În faţa greutăţilor bugetare pe care nu văd cum le-ar rezolva deplin şi imediat un guvern care nu se reazemă pe un puternic partid, rog pe Majestatea Voastră să primească demisia Cabinetului pe care am avut, un an de zile şi mai bine, dureroasa sarcină de a-l prezida”, scria premierul în scrisoarea pe care i-a lăsat-o regelui Carol al II-lea, fostul său elev, la 31 mai 1932…
