De când îl ştiu, zice că-i cel fără folos
şi fără haz... şi nu mai vrea să treacă printre
ce se numeşte relativ şi absolut,
nici să rămână, nici să iasă, nici să intre!...
Cum să rămână-ntr-un aicea ordinar?
de ce să plece din acest infern... [pe care
(l)-a călărit spre-un paradis plictisitor]...
pe care (încă) tot mai stă (frumos) călare?
Unde să intre... când e-o poartă-n faţa lui,
pe care vede "stai", "pericol", "interzisă"...
şi când aude-un glas de dincolo: aici,
(cum şi acolo)-i tot la fel "de bine" scrisă?!
De când îl ştiu, nu ştie ce-i, cine-i... şi cum
să nu mai stea (umil năuc) fără să fugă!?...
Am încotro? (n)-am relativ, (n)-am absolut...
şi niciodată nu pot şti ce-i într-o nucă!
