Pământ udat cu lacrimi româneşti,
miroşi a ne/răbdare şi a sânge...
dar mai aştepţi să vină Mama ta,
să simţi cum te îmbraţă şi te strânge
la piept, şi te sărută, şi te ia...
(îi dă afară pe străini, adică,
pe cei care-au muşcat din carnea ta
şi-au vrut să-ţi împle sufletul cu frică,
dar se pălesc şi se sfărâmă când
străbunul tău din Dacia te strigă!)...
Din vlaga ta s-au plămădit poeţi,
s-au pus jurări şi lauri pe morminte,
s-au răstignit părinţi, fii şi nepoţi...
dar au rămas acasă cele sfinte
şi te-au slujit la bine şi la rău...
(şi prin păcate, dar şi prin iertare)...
şi au trăit, şi au murit, şi vor
să-ţi scrie despre viaţa următoare:
pământ basarabean, nemuritor,
străbunul tău din Dacia nu moare!...
