Piscicultură ca la carte: Întemeietorul Bălţii Mălina
Grigore Mihalache este inginer piscicol din anul 1983 şi este cel care a lucrat încă de la început la Balta Mălina. A trecut cu succes o exploataţie piscicolă din sistemul economiei controlate din vremea comunismului în economia de piaţă, iar acum este proprietarul bălţii de lângă Galaţi şi al peştelui din apă. Dar, cum cultivarea peştelui pentru comercializare nu mai era rentabilă, inginerul piscicol a decis să îşi bazeze, momentan, afacerea pe creşterea puietului de peşte, pe care îl vinde unei alte ferme, din Brăila. La Mălina se poate practica şi pescuitul de agrement. Dealtfel, balta este o afacere de familie. Actualul administrator este fiul celui care a amenajat balta, Ionuţ Mihalache, de asemenea inginer piscicol pasionat de meseria sa. Grigore Mihalache a cerut, de ani buni, statului să îi permită să readucă la viaţă Lacul Brateş, acum părăsit, deşi fusese cea mai mare exploataţie piscicolă din judeţ. Evident, statului nu i-a păsat.
Căpşuni italiene pe dealurile Băleniului
Fraţii Spânu dau un exemplu clar: dacă îţi place munca şi vrei să faci ceva în viaţă, poţi! Rând pe rând, au plecat în Italia, au muncit din greu şi au văzut cum se cultivă căpşunile. Şi-au chemat şi alţi consăteni în Peninsulă, dar niciunul nu a luat iniţiativă înaintea lor. Au venit, la început cu o sacoşă de stoloni îngheţaţi şi au plantat căpşuni pe o bucată de pământ din apropierea casei părinteşti. Au văzut că merge, iar acum aduc răsaduri cu tirul şi au o plantaţie de căpşuni de diverse soiuri care se întinde pe mai mult de 2 hectare, pe dealurile de la Băleni. Când dă gerul, pleacă înapoi în Italia, unde muncesc mai puţin pentru bani cash şi mai mult pentru stolonii care le ţin în picioare afacerea de acasă. Ca să nu mai dea bani pe irigaţii, şi-au forat un puţ în preajma câmpului de căpşuni şi şi-au făcut un iaz, în ciuda celor care râdeau şi spuneau că lac în vârful dealului nu se poate face. Dacă vor reuşi să acceseze fonduri europene, fraţii Spânu spun că îşi vor extinde plantaţia şi nu se vor mai ocupa decât de ea.
Cultivatorul cantalupului de Umbrăreşti
Inginerul Mircea Hamza este, de profesie, horticultor. A plantat mii de hectare de vie în Europa şi s-a întors acasă unde se ocupă tot cu agricultura de performanţă. Este administrator la SC Vitimax SRL Umbrăreşti, firmă care are o vie întinsă pe 245 de hectare şi care a înregistrat o producţie bună în toamnă, chiar dacă anul agricol trecut a fost unul slab. Cine ştie secretele viei, o face să asculte şi pe vreme mai puţin favorabilă!
În apropiere de domeniile Vitimax, inginerul Hamza are o ferma proprie, de mai mici dimensiuni, unde cultivă soiuri de struguri de masă pe care şi-a propus să le readucă masiv pe piaţă. Este şi singurul cultivator gălăţean de cantalup – soiul de pepene atât de căutat în Spania sau Italia, pe care îl găsim doar prin supermarketuri, din import, la preţuri care ajung la 10 lei kilogramul. Cultivatorul gălăţean vinde „pepenele celor 27 de secrete” doar la Ziua Recoltei, în fiecare toamnă. E puţin mai scump decât un pepene galben, dar are şi un gust mult mai bun. Din cantalupii care nu ajung pe piaţă sau care nu sunt daţi în dar prietenilor, la Umbrăreşti se face dulceaţa de cantalup.
Minunea ciupercilor de la Fileşti
După jumătate de viaţă de muncă, Vasile Dicu, acum în vârstă de 57 de ani, a găsit puterea să o ia de la capăt. A riscat, şi-a vândut casa pe care şi-o construise pentru el şi pentru familie şi a închiriat, la Fileşti, un grajd pe care, cu investiţii de zeci de mii de euro, l-a transformat în ciupercărie. Nu şi-a construit o afacere din care să se îmbogăţească peste noapte, ci un business care creşte greu, dar sigur, prin marfa atât de apreciată pe piaţă. Compostul însămânţat şi turba sunt aduse de la unguri, cu tirul şi, materia primă trece succesiv prin cele 11 săli ale ciupercăriei. La capătul procesului de dezvoltare se culeg pălăriile albe cu picior, care ajung în supermarketuri sau în piaţă. Vasile Dicu spune că ciupercăria este o afacere frumoasă, dar că nu o putea ridica fără să fie condamnat la locul de muncă. Ciupercile trebuie monitorizate, astfel încât recolta să ajungă la circa 5 tone. Afacerea s-a extins şi într-o nouă hală, la Şendreni şi este un business de familie.
Stăpânul tutunului de la Nămoloasa
Negoiţă Angheluţă a lucrat ani buni în Italia, dar până la urmă s-a întors la Hanu Conachi, ca să-şi construiască propria fermă şi propriul destin. Are 39 de ani şi multă putere de muncă. Şi-a înfiinţat la Nămoloasa, în 2011, o plantaţie de tutun Burkley, originar din Ohio, pe care îl aduce în judeţ o firmă din Ungaria. Tot ungurii au venit şi cu tehnologia de cultivare. Spune că tutunul se face cu multă muncă, mai ales că la Nămoloasa, pe câmpuri, nici măcar nu se poate iriga. Într-un an bun, firma ungurească cere 1.450 de kilograme de tutun uscat la hectar. Dacă frunzele sunt bine uscate şi balotate, livrarea este asigurată. Departe de a-şi ascunde secretele profesionale, Negoiţă Angheluţă spune că s-ar bucura dacă ar apărea în Galaţi cât mai mulţi cultivatori de tutun, pentru că astfel şi-ar putea crea o asociaţie de producători şi, nu în ultimul rând, ar mai împărţi hoţii care mai dau iama prin câmpurile cu tutun, ca să nu mai cheltuiască bani mulţi pe ţigări.
Averile se fac în câteva generaţii!
Nicolae Mănăilă are a doua fabrică de ulei, ca mărime, în judeţ, după SC Prutul SA Galaţi. Capacitatea de producţie a « Helianthus » ajunge până la 7.000 de litri, în 24 de ore. Proprietarul fabricii este inginer horticul, iar producerea vinului este o pasiune de o viaţă. La Priponeşti nu se face doar ulei, ci şi oteţ care intră pe o piaţă destul de extinsă, în ţară. Şi uleiul ajunge destul de departe, de la Tecuci până în Focşani, Suceava, Bârlad şi Bacău. Inginerul Mănăilă şi-a costruit afacerea în timp, fără să împrumte bani şi fără să muncească pentru a plăti credite. Este de părere că averile nu se fac peste noapte, ci e nevoie de munca vreo câtorva generaţii pentru a consilida o afacere care să rămână în picioare, indiferent ce s-ar întâmpla.
Plevna: Raiul fructelor, în stil italian
Soţii Constantin şi Fănica Bălandin Plevan au strâns bani în Italia pentru a-şi putea înfiinţa livada de acasă. Când au plecat nu aveau nici pământ, nici răsaduri, nici utilaje. Şi le-au cumpărat, însă, cu banii aduşi, după mai mulţi ani în care au trăit, printre străini, dintr-un singur salariu, pentru a putea agonisi suficient pentru o afacere. Tot în Italia au învăţat şi secretele pomiculturii, aşa că în 2003 s-au întors în comuna natală, la Rediu, şi şi-au făcut livada. Până în 2005 au susţinut cu greu investiţia, dar au avut răbdare, au muncit şi au investit. Acum, lângă cele trei hectare de pruni şi meri din apropierea dealului căruia localnicii îi spun Aniţa se întind 60 de arii cultivate cu mure, zmeură şi coacăze. Iar fructele se vând ca pâinea caldă la pieţele din Chiraftei şi Pechea. Constantin şi Fănica Bălan au planuri de extindere a culturilor. Şi după ce va creşte, însă, afacerea va rămâne tot în familie, acum că fiul cel mare, George, a intrat la facultate şi urmează să devină inginer horticol.
Pomicultura de performanţă, la Lieşti
Dragostina Brăilescu este inginer horticol şi a crescut, în ani, una dintre cele mai frumoase livezi din judeţ. A dezvoltat, totodată, cea mai mare şi mai bine organizată pepinieră de pomi fructiferi din zonă. În anii din urmă, cu materialul săditor din pepeniera lieşteană s-au plantat zeci de hectare de livadă, în toată ţara. Cine vine la pepenieră cu gândul să-şi ia câţiva pomi de plantat în curtea casei sau câteva sute, pentru o întreagă livadă, nu pleacă doar cu materialul săditor, ci şi cu sfaturi bune legate de locul şi modul în care se plantează şi se ocrotesc pomii. Dragostina Brăilescu spune că cine ştie cum să-şi organizeze livada poate să-şi scoată banii investiţi încă din primii ani. Au fost şi probleme la Lieşti, când inundaţiile au înecat aproape totul. Inginerul horticol a luat-o de la zero şi a recreat ceea ce apa distrusese. Semn că pasiunea pentru pomicultură este, până la urmă, mai puternică decât toate vicisitudinile.
Curajul de a face agricultură
Daniela şi Gheorghe Munteanu produc legume în satul Costi din comuna Vânători. E nevoie de curaj să te apuci de agricultură şi să speri că vei putea trăi bine şi îţi vei putea creşte copiii doar din aceste venituri. Soţii Munteanu l-au avut, iar acum merg înainte, an de an. Doar familia este cea care lucrează, din greu, pe cei circa 3.000 de metri pătraţi de solar şi câmp plantat cu legume de toate soiurile: de la roşii şi ardei gras până la salată.
Soţii Munteanu nu au încheiat până în prezent contracte cu supermarketuri sau cu distrubuitori mari de legume. Îşi vând toată marfa în sectorul producătorilor din Piaţa Centrală şi spun că îşi stabilesc preţurile în funcţie de ce vrea cumpărătorul. Dacă pieţarii de profesie au o problemă cu faptul că producătorul dă mai ieftin, şi-o pot rezolva şi singuri.
