Mai cu seamă în comunele mari, viaţa poate fi şi bună. Nu de puţine ori, localnicii care au muncit în străinătate şi-au ridicat case falnice, în stil italian sau spaniol, în faţa cărora parchează limuzine sau maşini de teren în valoare de multe zeci de mii de euro. Spre deosebire de multe sate de dincolo de munţi, în Galaţi nu mai vezi opincă, ie sau război de ţesut lăsat prin curte. Detalii despre modul în care s-a transformat satul românesc ne-a oferit Anişoara Ştefănucă Secţia Cercetare, Conservare şi Valorificare a Creaţiei şi Tradiţiei Populare a Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi.
„În satul gălăţean, tradiţiile îşi aveau locul şi, mai ales, rostul lor. Astăzi, ne detaşăm din ce în ce mai mult de funcţional şi mergem spre estetic, atunci când vorbim despre arta populară. De la imaginea satului pe care noi am păstrat-o ca ideală şi până astăzi s-au petrecut o seamă de fenomene. Putem vorbi, pe de o parte, despre globalizare, dar ar trebui să aducem în discuţie şi perioada comunismului. S-a început atunci un fenomen de dispersare a satului. Ţăranul a fost mutat la oraş şi şi-a asumat anumite elemente de statut. A devenit, poate, mai orăşean decât fusese orăşeanul vreodată. Oamenii s-au îndreptat spre zone în care munca era mai bine remunerată. Revenirea localnicilor în satul natal a echivalat, adesea, cu construirea unor locuinţe care nu au nicio legătură cu specificul zonei. Oamenii au încercat adesea să îşi demonstreze statutul social. Când încerci să faci un asemenea lucru, şansele de a ieşi din limitele normalului sunt foarte mari. Desigur, o devalorizare a perspectivei asupra obiectelor tradiţionale s-a înregistrat în urmă cu multă vreme, încă de prin anii '70. Se simţea nevoia unei modernizări. Uşor, uşor, lucrurile au progresat. Poate că scăderea puterii financiare a permis o invazie masivă a obiectelor de plastic pentru interior. Aceeaşi tendinţă s-a înregistrat şi în vestimentaţie. Trebuia să cultivi cânepă ca să îţi faci cămaşă populară. Munca pentru întregul proces tehnologic de producţie al textilelor era enormă”, a declarat Anişoara Ştefănucă.
Cercetătorul propune ca fiecare primărie ar trebui să mizeze pe cultura participativă. În fiecare localitate trebuie să existe un fost învăţător, un preot sau un alt om al cărţii care să aibă o câteva obiecte tradiţionale colecţionate sau care să le ceară de la bătrânii care le au şi să le expună. Poate la căminul cultural, poate la şcoală. Oricum ar fi, oamenii ar mai căpăta un sentiment de apartenenţă.
„Cultura nu mai face parte din bagajul identitar al satului şi al locuitorului din sat. Statistic vorbind, la nivel naţional, în peste 40 la sută dintre căminele culturale se organizează activităţi de profil. În 11 la sută dintre celelalte nu se face absolut nimic, iar în alte opt la sută, se ţin nunţi. Dacă ne gândim la ceea ce înseamnă acum cultură în satul românesc, statisticile sunt pesimiste. Este adevărat că satul gălăţean are probleme de natură economică şi de infrastructură, dar fără cultură, fără elementele cu specific local, nu se poate”, a mai precizat Anişoara Ştefănucă.
