Chemarea fierului a unit, pe viaţă, doi bărbaţi care poartă acelaşi nume: Constantin Neacşu. Ambii fac parte din vechiul clan de fierari gălăţeni bine reprezentat şi în comuna Independenţa. Vă vorbim astăzi despre un fierar vârstinc, de 76 de ani şi despre unul mai tânăr, de 56 de ani. Amândoi ţin, mai mult din pasiune acum, unul dintre cele mai vechi şi mai respectabile ateliere de fierărie din judeţ: cel de la strada mare din comuna Lieşti.
Tainele meseriei se învaţă la tinereţe
Nu-i lucru uşor să alegi o bucată de fier, s-o înmoi în foc şi apoi, după legi pe care le-ai învăţat din moşi-strămoşi, să-i dai tocmai acea formă pe care şi-a cerut-o clientul. Şi tocmai pentru că e greu şi îşi ia timp să devii fierar iscusit, meseria se învaţă din fragedă tinereţe. Costantin Neacşu cel vârstnic îşi aminteşte că abia dacă se ridicase de-o şchioapă peste nicovală că a şi pus mâna pe ciocan şi a început să se deprindă cu meşteşugul. Muncă grea, de bărbat puternic, dar cu ajutorul căreia omul a ţinut să-şi facă, încă de tânăr, un rost.
„Pe lângă un frate de-al mamei mele am ucenicit, de la vreo 10 ani cam până pe la vârsta de 15 ani. Făceam de toate, încercam, ce vedeam şi eu. Lucruri mai mărunte, după vârsta şi priceperea mea de atunci”, îşi aminteşte fierarul cel vârstnic.
„Eu am început mai târziu. Avem cam 17 –18 ani şi am învăţat fierărie pentru că mi-a plăcut. Poate că m-aş fi descurcat şi fără ea, cine ştie, dar cum să nu înveţi? E o meserie frumoasă care, odată, a fost şi bănoasă”, spune Constantin Neacşu cel tânăr.
Piese de colecţie
În atelierul de la Lieşti, are o nicovală veche de mai bine de 100 de ani. Foaia – foalele cu care se aprinde focul – este făcută din piele de bivol şi are şi ea vreo 80 de ani. Veche, rodată, funcţionează la fel de bine la ca început. În mijloc e un banc de lucru cu menghină şi ciocane, iar pe o masă din lateral se odihneşte un instrument pe care l-a adus în fierărie Constantin Neacşu cel tânăr: unul dintre primele modele de bormaşină mecanică nemţească. Trezeşte toată strada lejer, dacă am folosi-o, ne spune proprietarul. Camera e întunecoasă şi miroase a pilitură de fier. Căldura vine din foc şi uneori lumină mai face şi un bec atârnat în tavan.
„Erau vremuri…. nu trecea zi să nu ai măcar vreo câţiva cai de potcovit. Aveau oameni şi boi pe care îi înhămau şi pe care, de asemenea, îi potcoveam aici”, spune fierarul cel vârstnic, tot căutându-şi instrumente prin atelier şi sperând că undeva, cumva, va mai trăi zilele de altă dată.
„Şi meseria asta, ca şi agricultura, era legată de anotimpuri. Faci sau repari plugurile înainte să vină aratul şi sape înainte de vremea prăşitului. Faci osii noi când vine vorba să ai nevoie de căruţe, topoare şi aşa mai departe. Ca să nu mai vorbim că bătrânul meu ştia şi să pregătească picioarele cailor şi câte şi mai câte. Şi veterinarul avea ce învăţa de la el. A mers până prin 2008 atelierul. De atunci, e mai degrabă pasiune. Pentru oamenii cu bani, ştiu să fac fier forjat de cea mai bună calitate. Dar e atât de multă muncă, încât preţul ar fi mare, că nu sunt clienţi”, ne spune Constantin Neacşu cel tânăr.
Fără să ştii ce meserie au, văzându-i în poarta casei pe bărbaţii din familia Neacşu, te-ai gândi, înainte de toate celelalte, că sunt fierari. Pentru că arată a fierari: bărbaţi solizi, cu braţe vânjoase, care par obişnuiţi cu munca titanică.
Meseria – pe linie moartă
Fierarul cel bătrân a muncit o viaţă şi a dat meseria mai departe. Cel tânăr, abia trecut de 50 de ani, şi-ar dori să aibă pe cine învăţa, dar din păcate nu se mai poate.
„Am un băiat în Franţa şi o fată care a terminat de curând facultatea. Copiii mei nu vor face fierărie. Dar mi-ar plăcea să învăţ pe cineva, este adevărat. Nu prea vin oameni, din cauză că meseria este, astăzi, mai mult o pasiune. Nu prea se câştigă bani din ea”, conchide fierarul.
