1. În fiecare zi (îmi) aniversez Singurătatea şi scriu pe o Tăbliţă de Lut! I-am uitat data Naşterii, dar nu pot să plâng văzând-o cum trece peste morminte! Copacii înfloresc instantaneu... şi toată Lumea cere Iertare! Şi glasul: „Mergi sănătoasă, Mamă!”... Deodată, sicriul mi se pare ca fiind un Vehicul subpământean Perfect, iar Moartea se aseamănă cu o Primăvară timpurie! Numai clopotul se aude ca o chemare Acasă! 2. Cică mereu a venit în prima zi de Septembri ...

Intrăm în aceeaşi oglindă şi în aceeaşi secundă şi în acelaşi gând şi în acelaşi vis: oglindă care niciodată nu poate să mintă, secundă în care niciodată nu-i închis, gând pentru care păstrăm numai înţelegere şi candoare, vis în care încăpem împreună şi fără să nu credem că fiecare-i împărţit la fiecare, departe de furtună şi cât mai aproape de Sfânta Treime, fără de care nu se poate nici lungime, nici lăţime, nici înălţime şi nici adâncime ...

Uite-aşa: de parcă ar săvârşi o rugăciune, un Cineva mă împinge în prăpastie, să mă satur de cerut îndurare şi să nu mai pot uita (vreodată) că lacrima-i singurul cuvânt care (se) plânge!... Şi uite-aşa: dacă zborul este un motiv clar de infatuare pentru aer, dacă „alt/felul” de a vrea (nu) mai este avut de miracolul cestui/celui „fiind” în/pe genunchi, sub ochi dumnezeieşti/începători de spinto/regină... oare mă lasă aşteptarea şi ne/răbdarea să rostesc ...

(!) îţi las veşnicia să te joci/ să dai cu ea de pământsă dai cu ea de-a dura/ până o vezi ostenită şi plângândşi rugându-te s-o ierţi/ că poartă vina visului defunct -te pricepi mai mult ca mine/ să pui veşnicia la punct (!)(!) îţi las veşnicia să se joace/ să dea cu tine de-a durasă dea cu tine de pământ/ până când vei deschide guraşi vei striga muritorul din urmă:/ vino repede şi mă iasunt sătulă de veşnicie/ vreau înapoi în secunda mea (!) ...

Eşti obsedantă. Căpietoare. Hipnotică. Incredibilă. Eşti o amantă unică. Printre celelalte, numai tu ştii şi poţi răspunde la întrebările şi la mofturile unui pelerin printre ruine de stele, printre scheletele unor visuri întrerupte, printre rămăşiţele unor iubiri care, cum se mai spune, au reuşit fără loc. Şi numai tu poţi înţelege, desigur, pânda şi aşteptarea mea continuă, angoasa mea ne/justificată. Numai tu poţi afla cheia potrivită pentru "lacătul" propus ...

Te salut, Prietene, te salut şi te rog foarte mult să mă ierţi, dacă mai poţi înţelege încă o dată un Vrăjmaş care ţi-a pus Otravă în Merinde şi Piedică în Roţi! Te salut, Prietene, te salut şi prezint scuze că te-am zvârlit afară de atâtea ori, că te-am împins în Primejdie şi în Păcat, parcă am vrut să rămân fără Tine, să mori! Te salut, Prietene, te salut şi-ţi mărturisesc Regretul profund: n-am să te mai alung niciodată, nu am să mai rătăcesc � ...

Da! Clipa Mamei şi Clipa Tatei! Într-o clipă! Amândouă! Dinspre actorul Vasile Dănilă se aude până dincolo de Taină: "Mama şi-a vopsit părul cu zăpadă.../ şi ninge la Zimbru acelaşi colind.../ şi parcă aşteaptă un fel de rocadă/ în jocul de-a anii cu marele Când!// Lacrimile mamei sunt opere de artă.../ (la Zimbru aşteaptă rocada ningând).../ în jocul de-a anii, doar mama mă iartă.../ mă duc s-o ascult şi să-i spun un colind!"...Şi nu-i întru de-ajuns: "Tata m� ...

Ş-acum l-aud – bătea la geam şi mă striga – (zicea că-i Singur pe Pământ şi că nu areun Loc al lui, numai al lui) – şi i-am deschiscuviincios: era CUVÂNTUL DE ONOARE!!! Venea de mult – dintr-un Demult şi dintr-un Timptulburător, sfinţit de Mama şi de Tata,şi dintr-un Spaţiu-n care Lacrămile dor,iar Veşnicia niciodată nu e gata!!! Şi a tăcut puţin...şi-a zis că-i azvârlitde colo-colo,  parc-ar fi un Fitecine,parcă n-ar fi cel care-a fost la � ...

Bojdeuca-i gata. Amfiteatru-i gata de când ultima mişcare arhi/tectonică a umblat la geografie. Râpa-i la locul ei, tot de atunci. Firul de apă susură şi se duce să se usuce mai încolo. Dar curge. Încă mai ştie şi mai vrea şi mai  poate curge. Aici, încă mai merge "panta rhei". Aici, chiar se mai vede şi se mai aude sufletul şi inima sălbăticiei pure şi simple. Şi încă nu-s atinse şi nu-s destrămate morfologiile şi sintaxele rostului meu şi al tău pe naiva şi f ...

(!) dragostea noastră-i DARE să ne ducă unde n-am fost, dar unde chiar ni-i DAT s-ajungem, vrem/nu vrem – numai ACOLO, numai aşa ne trecem pe CURAT şi ne suim din cale-n calendare, bătuţi în cuie, condamnaţi la zid, scrişi cu cerneală roşie sau neagră – sfinţi straşnici, trişti, didactici în sfârşit (!) (!) numai aşa dragostea noastră DARE-I – cum DARE-A fost când moartea căprioarei, s-astâmpere o FOAME şi o SETE, a coborât şi-a plâns pe îndelete în trupul ...