* Trăieşte sub o scară, acolo unde s-a adăpostit odată şi criminalul Rabacu * Şi-a construit până şi un gard, dar şi pereţi (sau geamuri) din folie plasticată * Are familie, dar s-a înstrăinat pe vremea când era dependent de droguri * Fără serviciu şi fără nici cea mai mică perspectivă, Răzvan Ionuţ Naum e un om liber. Întrebarea e: liber să facă ce? *
Ionuţ Naum are 24 de ani şi îşi face veacul, de săptămâni bune, sub o scară de tablă şi beton, care leagă faleza superioară de cea inferioară.
La vârsta lui, orice tânăr relativ sănătos şi cu capul pe umerii n-ar avea timp de zăbovit, ocupat fiind să se ia la trântă cu greutăţile vieţii ca să-şi poată construi un viitor.
Nu e însă şi cazul lui Ionuţ, care s-a obişnuit să plutească în derivă, pe valurile vieţii. Nu vrea nimic mai mult decât îi mai pot oferi părinţii şi cei spre care mai întinde mâna, ocazional.
Şi dacă are acum un loc al lui, direct pe sol, e numai pentru că nimeni nu l-a gonit încă de acolo, dar şi pentru că încă îl mai ajută familia.
„Ei mai vin pe aici, la mine, dar… le-am făcut şi eu destule necazuri, recunosc”, spune Ionuţ, privind în urmă fără mânie şi aproape fără regret, de parcă ne-ar povesti viaţa unui oarecare străin şi nu pe a lui.
Domiciliul stabil, în aer liber
La doar câţiva metri mai jos de locul în trăieşte acum Ionuţ se adăpostise, în urmă cu circa un an şi jumătate, celebrul criminal Rabacu. Era fugar deja şi încă nu trecuse Dunărea.
Dar „domiciliul” lui Ionuţ nu are nimic din aerul sinistru al culcuşului de asasin pe care şi-l înjghebase Rabacu. Dimpotrivă, tânărul de 24 de ani şi-a adus aici şi un fotoliu mai vechi, un brad de Crăciun, ba chiar şi-a construit şi un gard din surcele.
Locul în care doarme este închis cu folii de plastic, fixate pe betonul scării. Acestea îi sunt şi pereţii şi geamurile. Înăuntru are câteva lucruri: haine puţine şi materialele cu care şi-a căptuşit o porţiune pentru somn. Câteva recipiente în care mai este ceva mâncare.
„Aici stau de... nu mai ştiu, dar sigur era mai frig când am venit”, ne spune Ionuţ, ieşit să ne întâmpine. E prietenos, atent la conversaţie şi n-are nimic din aerul ursuz al oamenilor străzii.
„Oricum, eu sunt plecat de acasă de şapte ani. Am stat o vreme şi în scara blocului în care locuiam, dar şi prin alte părţi”, îşi aminteşte tânărul.
„Acum tocmai trăgeam din pungă, că mai fac şi din astea. Până acum nu m-a deranjat nimeni, aşa că, zic eu, e bine aici”.
Ne spune totul Aceeaşi seninătate şocantă: nicio ambiţie şi parcă nicio urmă de regret autentic. Pentru Ionuţ există doar „aici” şi „acum”. Şi ar vrea o bancnotă de un leu, dacă suntem de acord să-i dăm.
„Am fost şi dependent de droguri. Am vrut să-l bat pe tata”
„Cum am ajuns aici? Păi am fost elev la Şcoala 7 şi după aceea la „Simion Mehedinţi”.
„Nu eram aşa bun la şcoală, dar mă descurcam. Până la urmă m-am ratat. Din clasa a noua nu m-am mai dus. Aveam o prietenă rockeriţă, umblam cu ea peste tot şi uite aşa am ajuns într-un cerc din acesta de băieţi care luau pastile cu votcă”.
„Am luat şi eu şi am devenit dependent. Am tras şi din pungă. Făceam scandal acasă. O vreme am stat pe scară, dar eram drogat şi deranjam vecinii”.
„M-am dus odată la uşă, am bătut tare şi am ridicat mâna la taică-meu, care mi-a deschis. Şi de atunci n-a mai mers…Le-am făcut şi eu probleme destul. N-am zis că-i vina lor pentru că am ajuns eu aici”, îşi aminteşte Ionuţ.
Totuşi, recunoaşte că părinţii mai vin să îl ajute. Îi aduc ceva de mâncare, ba o haină, iar uneori îl mai iau acasă, ca să mai facă şi el câte o baie. Nu ştie dacă părinţii l-ar primi înapoi de tot, pentru că nici n-a încercat vreodată cu adevărat să se întoarcă.
„Am un singur prieten, care îmi mai aduce uneori de mâncare”, mai spune Ionuţ.
În rest, nici urmă de anturaj sau prietenă rockeriţă. N-are serviciu şi ne spune că nici nu s-a gândit la ceea ce ar putea face. Poate după ce se mai încălzeşte…
„Aş vrea să fac ceva, dar încă nu m-am hotărât ce. Văd eu…”, încheie băiatul de 24 de ani care îşi trăieşte tinereţea sub o scară.
Cum îl putem ajuta?
Am încercat, ieri, la orele prânzului, să luăm legătura cu familia lui Ionuţ. Din nefericire, nu am găsit pe nimeni acasă. Oricum – o spune chiar tânărul - familia a încercat să îl ajute, în repetate rânduri, doar că lui nu i-a păsat prea mult.
Are acum nevoie de cineva care să îi explice cum trebuie să trăiască şi ce înseamnă o viaţă normală, perspective, împliniri şi eşecuri. N-a încercat niciodată să se plângă unei autorităţi şi să ceară adăpost.
Asemenea lui Robinson Crusoe, a naufragiat pe o insulă de unde nu mai găseşte nicio cale să se întoarcă acasă. E izolat din cauza nepăsării lui, dar şi a modului în care autorităţile îi tratează pe cei ajunşi la marginea societăţii. Ionuţ n-ar trebui să locuiască acolo, locul lui e într-o casă omenească, unde să îşi poată reveni.
Poate că n-ar fi prea târziu să fim noi cei care îi întind o mână de ajutor, pentru că el e prea dezorientat ca să îşi poate face singur loc pe lumea asta. Îi trebuie urgent consiliere, dar posibil şi ceva îngrijiri medicale (nu e uşor să stai în ger, pe pământul gol).
În acest moment, Ionuţ este liber, din toate punctele de vedere. Întrebare este, ce poate face el cu atâta libertate?
