Numele său, Neculai Cârjan. Fiul lui Ion Munteanu („Zgarcea”). De zeci de ani nu se mai ştia despre el nimic.
Rupând, de tânăr, legăturile cu satul, se pierde definitiv în sudul ţării, prin judeţul Călăraşi. Cum o fi trăit printre străini, n-am idee.
Gerurile de tip polar din iarna 2009/2010 îi pun capăt. La 70 de ani, fără familie, fără locuinţă. Cunoştinţă a poliţiştilor din Călăraşi: îl „tratau” ca pe un boschetar inofensiv. Părăsit de putere, cine să se mai uite la el, cine să-i aprindă o lumânare la cap?
Cu unul dintre plămâni uscat şi cu celălalt pe jumătate nefuncţional, avea sentinţa de condamnare la moarte gata pronunţată. Dormea pe unde apuca, împărţind, nu de puţine ori, în sezoanele reci, cu câinii vagabonzi, locurile unde se putea pune capul jos – la parterul blocurilor de periferie, prin gări şi tufişuri, hăituit de colo-colo.
Depistat de poliţiştii comunitari dintr-o comună-satelit a municipiului Călăraşi, pe gerurile din ianuarie, care au îngrozit România, este chemată ambulanţa şi dus la spital. Asupra sa, niciun act din care să rezulte cine este.
Conştient că sfârşitul său era aproape, îi spune medicului care se îngrijea de el de unde se trage: satul Pleşa, comuna Bereşti-Meria, judeţul Galaţi. Notată pe un colţ de hârtie, adresa va fi folosită câteva zile mai târziu de şefa de la morgă, căci aici se termină cu viaţa lui Neculai Cârjan.
Ultima sa dorinţă, exprimată în salon, de faţă cu câţiva martori: „Am, la Pleşa, neamuri multe, cu situaţia bună. Să fie anunţate să vină la Călăraşi să mă ia şi să mă îngroape în satul meu”.
Neinteresându-se nimeni de el, a stat în congelator mai bine de două săptămâni. Numai barba, neştiind că era mort, continua să crească în legea ei.
Ca să scape de „colet”, doctoriţa care îl avea în inventar dă telefoane peste telefoane la Bereşti-Meria, insistând la primarul Victor Dorobăţ să facă cum poate şi să trimită un delegat cu maşină pentru ridicarea boschetarului.
Până la urmă pleacă spre Călăraşi primarul însuşi, cu sicriu de 3 milioane de lei vechi, ancorat deasupra autoturismului. Când să-l ridice pe Cârjan, neplăceri şi „complicaţii” datorate lipsei cărţii de identitate. Cum, necum, Victor Dorobăţ, uzând de funcţia sa, izbuteşte să-l ia („Pe vorbe”).
Asistă la scoaterea lui Neculai Cârjan din sacul de plastic – medicina legală ! - şi transferarea lui în sicriul cumpărat de la Bereşti. Neamurile celui care dezertase din Pleşa, contactate de primar, nu s-au înghesuit să contribuie cu prea mult la cheltuielile ocazionate de înmormântare.
De la vărul său Ion Borş, fost vânzător de bilete la Halta CFR Tălăşmani, 200 de lei; de la un altul, alţi 200. De la o femeie, 100.
Constatând că ce se strânsese era un fleac pe lângă cât trebuia pentru o „înhumare de Pleşa”, prin dispoziţia primarului, scrisă, se scot din casieria comunei 500 de lei, din care cu 300 se achită sicriul.
Altă urgenţă, capetele, se mai duc şi pe acestea 50 de lei. Lumânări, prosoape noi, colivă, trasul clopotului. Preotul Stratica, plătit şi el. Hainele de pe Neculai Cârjan, strânse de la salariaţii primăriei Bereşti-Meria.
Drept masă de pomenire, 30 de pacheţele cu hrană rece, distribuite săracilor. Groparii, muncă voluntară. Fiind patru, ar fi trebuit să fi fost plătiţi cu câte 30 de lei de căciulă. Nici vorbă să mai rămână bani şi pentru ei!
Cum de a ajuns Neculai Cârjan pe o treaptă atât de jos? Primarul Victor Dorobăţ: „Mi s-a spus, la Pleşa, că individul, pe când era bărbat tânăr, ar fi îndrăznit să abuzeze de mama sa, Anica, iar aceasta l-ar fi blestemat să moară printre străini, ca un câine”.
