Astăzi o să vă spun povestea „Ionică şi caprele”. Ionică are 13 ani, este pistruiat, poartă un fes care îi ascunde aurul din păr şi, când râde, îşi afişează fără complexe dinţii crescuţi încălecat, peste cei de lapte, căci atunci când paşti caprele, mai uiţi, dimineaţa, să îţi pui aparatul dentar…
Ionică spune că merge la şcoală tocmai în Micro 40, şi că pleacă de acasă, din Barboşi, cam cu o oră înainte, ca să intre la timp, în clasă. Când pleacă el la şcoală?
„Păi am ore de la 3”, ne explică, râzând, Ionică, în timp ce urmăreşte cu ochii, vigilent, turma de capre pe care o are în grijă.
„Caprele sunt ale noastre, am nouă capre şi 11 iezi. Le păzesc, le mulg… Viu de la 6 cu ele, pe aici, să mănânce”, ne povesteşte băietul.
Râde amuzat tare când îl întreb dacă a ieşit cu caprele şi de 1 mai, sau de Paşti… „Da’ ce, ele ştiu de libere? Habar n-au, că-s capre…”, ne explică, serios, puştiul.
Dacă îl întrebi de şcoală, privirea i se umbreşte puţin… Spune că îi plac „româna şi matematica”, iar când se va face mare va fi… strungar.
„Pentru că am eu un vecin strungar şi face piese frumoase”, îşi argumentează viitoarea carieră Ionică.
„Da’ nu vrei să rămâi cu caprele?”, îl ispitesc, brusc. „Nuuu”, şi negaţia lui, întinsă cât Siretul, poartă o întreagă poveste, a unui copil care paşte caprele de când avea zece ani, care le mulge de trei ori pe zi, care spune că merge aproape o oră pentru a ajunge la şcoală, care are griji de om mare „să nu intre caprele în trifoiul oamenilor, că e de rău”, dar care, din fericire, încă nu s-a desprins total de copilărie.
Pentru Ionică, poveştile lui Creangă nu există; caprele lui nu au destinul crud al celor ale lui Tanti Irinuca şi nici el nu culcă la pământ cânepa vreunei alte vecine, cu cireşi de mai în curte.
În schimb, este el însuşi personaj de poveste, mai ales când ajunge „pe partea cealaltă de Siret”, în pădure…
„Am fost acolo şi am dat peste un şarpe cât toate zilele. Era o-ho-ho! Am văzut şi fazani, mulţi, coloraţi şi păsări de toate neamurile”, iar povestea de pe partea cealaltă de Siret şi de realitate totodată ar putea continua la nesfârşit.
„Odată, nea Ion a fost la peşte cu ginersu’ nea Vasile şi acela avea pantaloni lungi, da’ nea Ion, nu şi a sărit un şarpe şi l-a muşcat de picior…”, relatează Ionică.
„Şi nu s-a dus la spital?”, îl întreb, nedumerită de povestea/întâmplare.
„La ce?, dacă s-a supt la picior bine, a supt veninu’ de nu a mai ieşit nimic…”, vine replica şi eu încep să înţeleg de ce îi place lui Ionică româna, probabil pentru că la compuneri ia numai nota 10…
„Am şi un câine, în turmă, acuşi doarme, dar sâmbăta şi duminica e pomană pentru el… că vin orăşenii să facă grătare aicea…”.
„Am şi un cal, ca al lui nenea Neculai, îs cimpoi amândoi. Adică hrăniţi bine”, spune, iute, băiatul.
Dacă îl întrebi de pescuit, mai întâi se ruşinează, apoi turuie de ai zice că se bat turcii la gura lui:
„Aicea, în Siret, este şalău cu dinţi de lup, aşa de ascuţiţi îi are, am văzut eu… şi crap şi oblete… Îi prinzi la adâncime, mai sus, la deal, e o groapă unde se adună…”.
