* Interviu cu preşedintele ARACIP, Şerban Iosifescu (FOTO stânga) *
Cum este descentralizat învăţământul în Europa? În Ungaria, de exemplu, multe şcoli au dat faliment, directorii, nefiind pregătiţi să facă management financiar, n-au putut să prevadă toate cheltuielile şi au intrat în incapacitate de plată, ne-a spus preşedintele ARACIP.
Şcolile ungureşti au trecut la agenţii de finanţare pentru şcoli - practic, contabilitatea şcolii a fost externalizată într-o entitate care aparţinea Educaţiei.
- Este acum o modă a descentralizării şcolare? Ne aliniem şi noi Ungariei, Marii Britanii şi altor state europene?
- Nu e o modă. Englezii au început descentralizarea imediat după cel de-al Doilea Război Mondial. La sfârşitul anilor ‘40, au făcut o descentralizare, tot aşa, totală. S-au pomenit în anii ‘70 că sistemul îşi pierduse coerenţa. Un absolvent cu zece de la o şcoală avea mai puţine competenţe decât un absolvent cu cinci de la altă şcoală! Nu se ştia cât se cheltuieşte pentru Educaţie, nu avea nimeni o evidenţă a ceea ce se face în şcoli.
Şi curriculumul era complet descentralizat, fiecare şcoală făcea ce voia ea. Depindeau numai de autoritatea publică locală. Primăria finanţa, primăria înfiinţa, desfiinţa, dădea câţi bani voia, nu exista niciun fel de standard.
În anii ‘80 au început să recentralizeze. Era şi un interes politic: pentru a scoate şcolile de sub influenţa laburistă, fiindcă laburiştii controlau aceste autorităţi educaţionale locale, guvernul conservator a spus: finanţăm direct şcolile. Pe bază de formulă de finanţare.
- Asta însemna să apară un aparat uriaş la guvern!
- Nu, dimpotrivă! Ministerul Educaţiei are 90 şi ceva de angajaţi şi are 20.000 de şcoli. Ei au externalizat tot ceea ce însemna partea de expertiză. Curricumul era făcut de o agenţie naţională, aveau Oficiul pentru Standarde în Educaţie, unde erau inspectorii Majestăţii Sale.
Inclusiv inspecţia era externalizată şi spunea ministerului: vedeţi că nu finanţaţi suficient! Şi pe baza formulei de finanţare, fiecare director ştia câţi bani o să primească.
- Britanicii sunt foarte conservatori, până şi sistemul metric l-au preluat târziu, dar cum s-au descurcat alte state cu descentralizarea?
- De exemplu, francezii se chinuiesc de 20 de ani să descentralizeze şi nu reuşesc, fiindcă şi în mentalitate, şi în administraţia lor, este foarte greu să descentralizezi. La austrieci, salariile profesorilor sunt plătite de minister, dar tot ceea ce înseamnă înfiinţare, desfiinţare, restul de costuri sunt în sarcina primăriei. Sistemele sunt foarte diferite, de la o ţară la alta.
- Deci va fi greu să preluăm dintr-o singură parte…
- Ar fi greşit să spunem că preluăm un anumit model. Ar fi foarte greşit, în condiţiile istorice, tradiţii, cultură şi altele din Anglia, Ungaria, Elveţia, Italia… Sunt foarte diferite de cele ale noastre.
- Iar noi am pierdut tradiţia - cea mai apropiată este cea ultracentralizată, din vremea comunismului.
- Asta e problema! Una dintre concluziile unui simpozion la care am participat recent este chiar că nu există o cultură a dialogului între autoritatea locală şi cetăţean. Va trebui să abordăm foarte gradual acest dialog între cetăţean şi ales, între cetăţean şi primar… Această relaţie nu trebuie să fie o relaţie ca de la stăpân la servitor!…
În majoritatea sistemelor şcolare, reforma de acest tip a fost determinată de presiunea angajatorilor: „mi-aţi dat oameni de care nu am nevoie, îi învăţaţi tot felul de prostii!”. De exemplu în Anglia, curriculumul naţional era la început de grosimea unui caiet studenţesc, iar acum este cam cât un DEX.
